Andrei Gheorghe: "Ţara asta a stat în puşcărie multă vreme"

În urmă cu şase luni, Andrei Gheorghe, considerat atunci „cel mai tare brand media“, era pus pe liber, prin SMS, din trustul Realitatea, de Sorin Ovidiu Vântu. Acum face emisiunea „13-14“, la Radio Guerilla, alături de Liviu Mihaiu.

Care-s noutăţile? întreb. „Mi-am tras o gagică mişto!“. „Gagica“ era o carte de Stieg Larsson. Îmbrăcat în sacou şi pataloni de catifea vintage, Gheorghe fumează non-stop cu aerul unui filosof obosit de propria filosofie. Mediul în care se mişcă de 18 ani şi care l-a făcut imun la propriile reflexe nu-l mai păcăleşte. „Tu crezi fandoseala asta de doi lei, cu media care ne prosteşte copiii? Nu există dovezi care să lege violenţa de la TV sau din jocuri de cea a copiilor. Noi suntem ăia. Tu îţi educi copilul. Eu îmi educ copilul. Şi cărţile pe care le-ai citit, nu le-ai citit la televizor.“ Citat din Andrei Gheorghe.

- Cum este la Radio Guerilla? Primele impresii...

- S-a schimbat audienţa. Vorbeam asta şi cu Toni Grecu. Dacă sunt bun în radio, sunt bun pentru că simt publicul... Este un fel de absenţă a sufletului colectiv. Până la urmă, sunt în radio de trei săptămâni - eu n-am mai făcut asta de patru ani. Nu poţi trage concluzii finale după trei săptămâni...

Nu există niciun fel de speranţă, la nivel general. Este un sictir şi o nemulţumire cumplită. Şi pentru că sictirul şi nemulţumirea se perpetuează, pentru că sunt nenumărate împunsături, îmbrânceli electorale şi deal-uri partinice, individul normal nu mai are niciun fel de participare la nimic. Şi atunci îşi bagă picioarele. Am făcut acum câteva zile o emisiune cu Liviu şi ne întrebam: bă, de ce toată lumea e şucărită? De la vânzătorul de la tejghea până la omul de media.

- Andrei Gheorghe este fericit?

- Definind fericirea ca o stare extatică, nu! Ca benchmark (reper, n.r.) este ’89. Atunci erai fericit în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare zi!... Sunt binedispus, relaxat, mulţumit, încântat. Şi fericit! Nu poţi să spui că sexul e doar orgasm. Este şi preludiu, este şi platou...

- În cei aproape 20 de ani de radio şi TV, în ce perioadă ai avut publicul cel mai inteligent?

- M-ai prins. Nu-mi amintesc să fi avut un moment din ăsta. În general, publicul este cam la fel.

- Ce vrea campania antimitocănie de la Guerilla?

- Eu mor după vocea doamnei aceea de la Teleencicopedia! Campania aceea ţinteşte undeva, întotdeauna facem briefing

de campanie să vedem unde s-a dus. Dai publicului tău ceea ce vrea. Celor cu Elodia le dai Elodia, celor antimitocănie le dai campanie antimitocănie. Gloria şi decăderea! Este singurul forum unde poate să funcţioneze democraţia. Altfel, vine un tip care spune „de astăzi, ascultaţi muzica asta. Aceeaşi muzică, la toate posturile“.

Ca să revin la ce spuneam de absenţa sufletului colectiv: cei mai activi din punct de vedere social sunt cocalarii şi maneliştii. Sunt singurii care mai speră şi mai doresc. În cultura manelistică, zâmbetul este un semn de slăbiciune. El este în relaţie directă cu puşcăria. În penitenciar, zâmbetul e semn de slăbiciune, iar privirea surprinsă e semn de agresiune. Acolo, ei nu se privesc, se mârâie. Privirile surprinse nasc „Ce vrei mă? Adică io-s papagal? “

- România seamănă a puşcărie, după cum o descrii tu!

- Ţara asta a stat în puşcărie multă vreme. Au luat-o pe sus, au violat-o, au făcut-o poştă, au bătut-o. Ne îngrozeşte austriacul Fritzl. Păi cu România nu tot asta s-a întâmplat? Domnişoara aia care a stat 20 de ani în beci, bătută şi violată, crezi că se poate reintegra în circuitul social? Până la sfârşitul vieţii îşi va trăi coşmarul!

La fel şi ţara asta, în economia globală. Este o ţară bolnavă psihic, cu nişte bărbaţi imaturi a căror dezvoltare emoţională nu trece de şase-opt ani. Au reflexe, se bat pe picioare: „Vreau aia, vreau eu acum!“. Te uiţi mai bine şi vezi că sunt oameni politici. Le faci IQ-ul dar nu are niciun fel de relevanţă, dacă nu sunt terminaţi în partea cealaltă, la EQ.

- Chiar nu găseşti nimic frumos în ţara ta?

- Ba da. Iubita, copiii, prietenii, cărţile, plimbările, distracţiile, busisnessul... E o lume paralelă care are cât mai puţine contingenţe cu România lui Mircea Badea. Mi-o cultiv şi o întreţin cum îmi place.

- Tu ai o obsesie cu Mircea Badea? Ai mai spus de „România lui Badea“.

- Nu am. Este o observaţie pe care mi-o reasum. Îl salut pe Mircea Badea! E dincolo de gard.

- Dacă totul este aşa urât în jur, mai poate fi frumoasă munca ta?

- Este superb, îmi place la nebunie munca mea. Dar sunt o persoană morbidă, ce vrei? Vă las pe voi să fiţi solari.

- De ce te-ai întors la radio?

- Pentru că m-a rugat Liviu.

- Dar Vântu nu te-a rugat?

- Mi s-au mai pus întrebările astea. De ce nu publici răspunsurile pe care le-am dat?

- Pentru că ai putea avea o perspectivă diferită.

- Nu. Părerile mele asupra a ceea ce ne-a despărţit atunci sunt aceleaşi.

- Îţi mai este Vântu prieten?

- Nu. Avem păreri diametral opuse, ceea ce face să avem drumuri diferite. Ştii că s-au despărţit oameni în România pentru că soţul a votat cu Iliescu şi soţia cu Emil Constantinescu. E ridicol, nu? Vântu este un personaj haios. Nu are niciun rost să te superi pe el sau să îl iei în serios. Iar eu înţeleg când oamenii nu înţeleg.

- Cu Voiculescu sau cu Sârbu ce fel de relaţii mai ai?

- Niciuna. Ce relaţii să am?

- În cazul lui Vântu, uşa trântită a rămas întredeschisă de vreme ce eşti acum la Radio Guerilla!

- Măi frate, în România nici să te pişi nu mai poţi, că te pişi pe teritoriul cuiva! Şi dacă faci un gest, te şi încadrezi într-o gaşcă! Nu mint, nu am nicio jenă să ascund lucrurile. Eu nu văd omul cu care aş putea să lucrez azi în România. Probabil că sunt eu mai... Nu ştiu în ce măsură mai merită să investeşti emoţional. De ce să mai umplu spaţiul unui ziar? Care-i utilitatea?

MINI CV

-născut la 14 ianuarie 1962 la Lipetz, Rusia
-a realizat emisiunile „13/14“ la Pro FM, apoi la Radio 21 şi Radio Total, precum şi „Lanţul slăbiciunilor“ la Pro TV.
-a fost consilier media şi realizator de emisiuni („Politica, frate“ şi „Am o ştire pentru tine“) la Realitatea TV