Viața de refugiat în România. Cine ar trebui să primească ajutoare în opinia acestora
0Ucrainenii care au fugit din calea războiului încearcă să își construiască o nouă viață într-un loc necunoscut, cu gândul la țara care le-a fost casă până pe 24 februarie anul trecut. Pe măsură ce războiul din Ucraina se prelungește, refugiații fac eforturi să se integreze în societatea românească. La începutul acestei veri, în România se aflau circa 95.000 de refugiați din Ucraina, un număr echivalent de locuitori cu cel al orașului Râmnicu Vâlcea. Cei mai mulți încearcă să învețe limba, își caută loc de muncă sau deja lucrează și încearcă să construiască în țara gazdă o viață de care le este dor.
Anna, în vârstă de 42 de ani, a fugit din Ucraina cu fata sa de 23 de ani. Locuiau în Herson, într-un mic sat, ocupat de ruși în acest moment, și își descrie viața de dinainte de război ca fiind una normală, unde se bucura de jobul pe care îl avea și de timpul petrecut cu cei dragi. Licențiată în economie și drept, Anna a fost consilier juridic și deputat local în Ucraina. Fata sa, licențiată în drept, a lucrat ca avocat într-o instituție publică pe departamentul de mediu. „Am lăsat în urmă prieteni, familie, o viață. Din cauza slujbei noastre, viața ne era pusă în pericol la începutul războiului, așa că am știut că trebuie să fugim, nu era altă cale“, a povestit refugiata pentru „Adevărul“.
Și Ivan, în vârstă de 63 de ani, și soția sa, Svitlana, 55 de ani, au fugit din calea războiul pentru a se salva. Cei doi au trăit în Kiev, în apropiere de aeroportul unde și lucrau. Ivan povestește că pe 24 februarie, la ora 5.00 dimineața, se afla pe balconul său. Datorită experienței militare, și-a dat seama imediat că ceea ce auzea în acea dimineață erau zgomote de bombardament. „Când am ajuns la aeroport, colegii începuseră deja să informeze pe toată lumea că acesta era închis, zborurile anulate, iar avioanele Turkish Airlines au rămas acolo până în urmă cu câteva luni, când au fost recuperate“, mărturisește Ivan. El a fost pilot de elicopter în Ucraina și a lucrat în industria aviatică timp de 30 de ani, astfel că simte zi de zi lipsa a ceea ce făcea înainte de război.
Nu toți au nevoie de ajutorul de la stat
Anna și fiica ei au fost forţate de conflict să călătorească mai întâi spre est şi să traverseze mai multe țări, inclusiv Georgia, Turcia şi Bulgaria, înainte de a ajunge în cele din urmă în România. În Bulgaria au locuit o perioadă de câteva luni, dar nu s-au putut adapta. „Nu îmi plăcea mentalitatea oamenilor, țara nu era pentru mine, erau diferențe de opinie privind știrile despre război“, își aduce ea aminte. Ele au ajuns în România fără să cunoască pe nimeni și au ales țara noastră pentru că este aproape de Ucraina, dar o descriu ca fiind „o a doua casă“. Anna a găsit un loc de muncă, în noiembrie, ca femeie de serviciu în Hotel Ramada.
Acum și-a schimbat jobul și lucrează într-un depozit, unde se ocupă de comenzile clienților. În prima parte a timpului, ea a locuit prin programul 50/20, iar cazarea a găsit-o pe grupul de Facebook care ajuta refugiații, dar de când programul s-a modificat, ea a fost nevoită sa stea în chirie. Anna spune că este greu să te întreții, e complicat. „Chiria este mare, utilitățile, la fel și, din nefericire, tot salariul meu este destinat cheltuielilor. Fata mea lucrează și ea, ca manichiuristă într-un salon din București, dar chiar și așa e greu să duci un trai decent“, povestește Anna. Cu toate acestea, femeia crede că banii de la stat nu merită să îi primească ea, ci oamenii care sunt vulnerabili și care nu pot munci. „Oamenii cu nevoi speciale au mare nevoie de banii aceia, vorbim de mame cu copii, de oameni bătrâni și de persoane cu dizabilități, ei au nevoie de orice sprijin“, mai spune ea. E conștientă că există oameni care așteaptă doar fondurile de la stat, refuzând să muncească, dar este de părere că nu sunt mulți și că majoritatea ucrainenilor încearcă să-și găsească un job și să se adapteze.
Ivan și Svitlana și-au găsit joburi imediat
La rândul lor, Ivan și soția lui au fost obligați să se angajeze în România pentru că aveau nevoie de bani atât pentru ei, cât și pentru fiul lor de 35 de ani. Cuplul mai are o fată de 36 de ani care e stabilită în Germania dinainte de război și lucrează ca avocat. Ivan și Svitlana au ajuns în România în iulie 2022. Nu cunoșteau pe nimeni aici și au ajuns în țară dinspre Cernăuți cu autocarul, unde era un adăpost neoficial sub forma unui hotel care primea refugiați. După două săptămâni, fiecare dintre ei și-a găsit un loc de muncă, la o fabrică de mobilă. Din Râmnicu Vâlcea. „Am fost nevoiți să plecăm din cauza salariului insuficient: 300 de euro de persoană, iar condițiile din fabrică erau grele“, spune Svitlana.
S-au mutat la București, iar în nouă zile și-au găsit loc de muncă. Ivan lucrează într-o tipografie și are un contract de muncă pe o perioadă determinată, respectiv până pe 29 septembrie. El vrea să extindă contractul, dacă managerul este de acord, pentru că îi place ceea ce face. Svitlana lucrează la Berăria H ca picoliță, iar o parte dintre colegii ei sunt din Republica Moldova. Ivan spune că ajutorul de la stat e destinat celor care au nevoie, oameni vulnerabili, și că „oamenii trebuie să muncească dacă sănătatea le permite“.
Bariera lingvistică, cea mai mare problemă
Bariera lingvistică rămâne una dintre principalele cauze ale șomajului (româna, ca limbă latină, fiind dificil de învățat pentru vorbitorii unei limbi de origine slavă precum ucraineana), mulți refugiați încearcă să învețe limba la cursuri sau de pe aplicații online și, uneori, chiar de la colegi. Anna spune că are 95% dintre colegi români și că nu toți știu limba engleză, așa că ajung să comunice des prin Google Translate. „Sunt înțelegători, mă tratează ca pe orice alt coleg și încearcă să comunice cu mine, dar e mai greu. O facem prin mimică, prin semne și foarte des cu Google Translate“, mărturisește ea. În același timp, ea învață de la ei română și încearcă să-i învețe pe ei ucraineană, dar știe că nu e de ajuns, astfel că participă la cursuri pentru a învăța limba. „E dificil, pronunția e diferită, iar alfabetul îmi dă bătăi de cap. Îmi place limba și vreau să o învăț pentru că va fi în beneficiul meu“, mai spune ea, explicând că, din păcate, nu are posibilitatea să lucreze în domeniu pentru că diploma ei nu este recunoscută și trebuie să știe limba română pentru a fi luată în considerare la joburi pe domeniul său.
Ivan și Svitlana întâmpină aceeași problemă, astfel că și ei comunică cel mai des prin Google Translate. Niciunul nu știe limba engleză, dar încearcă să o învețe de pe Duolingo, deoarece timpul nu le permite să meargă la cursuri. După un an de muncă la Berăria H, Svitlana știe tot meniul. Ea înțelege ce i se spune, dar nu poate să răspundă, iar cel mai des comunică cu colegii din Republica Moldova în rusă. „Colegii de la serviciu încă mă întreabă de răniți, de atentate. După un an de muncă, încă îmi place să lucrez. Vin acasă cu un zâmbet pus pe față de empatia colegilor“, spune femeia cu un zâmbet larg pe buze.
Planuri de viitor
Refugiații ucraineni se gândesc la viitor și sunt conștienți că acesta este incert. Întrebată dacă ar vrea să rămână în România, Anna nu știe ce să răspundă. Îi place țara, îi plac oamenii și spune că mentalitatea este asemănătoare cu cea a ucrainenilor și că au în comun mai multe lucruri, precum: tradițiile, mâncarea, îmbrăcămintea națională. Se simte confortabil în România și apreciază că țara a primit-o cu căldură, dar inima ei este acasă, unde și-a lăsat în urmă părinții și fratele. „Vreau să mă întorc în Ucraina când totul va fi bine, chiar dacă știu că nu va mai fi la fel. Aceasta e ocupată încă și, dacă m-aș întoarce acum, aș fi în pericol“, spune ea cu tristețe în glas.
Gânduri asemănătoare au și Ivan, și Svitlana. „Situația din Ucraina ne aduce durere în suflet și ne dorim acasă pentru că nu suntem atât de tineri. Pentru generația tânără, rămânerea în România este mai bună, dar nu și pentru noi“, spune Ivan. El mai precizează că există diferite oportunități de angajare, chiar și posibilitatea de a trece de la un loc de muncă la altul dacă ești muncitor necalificat, dar, după război, vrea să se întoarcă și să lucreze la aeroportul Boryspil. Au o mentalitate pozitivă: dacă îți dorești un loc de muncă, vei găsi unul, oriunde. Ei cred că, după război, jumătate dintre ucraineni nu se vor mai întoarce în țara lor de origine.
15.000 de refugiați înregistrați la ANOFM
Cei mai mulți ucraineni din România sunt femei și copii care locuiesc în marile orașe din România, precum București, Constanța, Galați, sau în localități din Maramureș. Conform datelor Agenției ONU pentru Refugiați în România (UNHCR), 80% dintre refugiații adulți din Ucraina care se află în țara noastră sunt absolvenți de studii superioare, iar în jur de jumătate dintre aceștia erau angajați sau lucrau pe cont propriu înainte de a părăsi Ucraina. În prezent, 15.000 de refugiați sunt înregistrați la ANOFM (Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă), în căutarea unui loc de muncă.
Se încarcă comentariile...
