Incursiune în universul BD

Incursiune în universul BD

Benzile desenate, o provocare pentru piaţa editorială românească Pisica grasă care mănâncă lasagna. Adolescentul muşcat de un păianjen mutant. Micuţul gal dopat cu poţiune magică.

Benzile desenate, o provocare pentru piaţa editorială românească

Pisica grasă care mănâncă lasagna. Adolescentul muşcat de un păianjen mutant. Micuţul gal dopat cu poţiune magică. Toţi fac parte din lumea fascinantă a benzilor desenate, din imaginaţia creatorilor talentaţi şi din viaţa cititorilor pasionaţi.

Din trei linii de creion şi tuş, Ciubi a desenat pe loc un personaj slab, cu părul lung, care citeşte "Adevărul". Pe un perete al apartamentului său e agăţat un tablou cu căţelul ţopăitor Zip. Alexandru Ciubotariu a intrat în lumea BD în 1994, când a câştigat o menţiune la un concurs de benzi desenate organizat la salonul de la Constanţa.

"Ştiam despre benzile desenate, devoram <> , dar nu mă gândisem că aş putea face şi eu aşa ceva", povesteşte Ciubi, care este în prezent, la 28 de ani, unul dintre cei mai publicaţi şi mai cunoscuţi autori români de benzi desenate. Artistul a început să inventeze poveşti împreună cu colegii de la liceul de artă, iar un an mai târziu i-a fost publicată prima planşă.

"Nu aveai unde să înveţi, ba chiar la liceul de arte ne cam interziceau să facem benzi desenate. Dar ce ţi se interzicea mai tare făceai", spune desenatorul. Banda desenată clasică i-a rămas dragă, dar nu-l mai reprezintă 100%. În prezent, Ciubi face opt pagini de BD lunar în revista pentru copii "Doxi", dar are şi alte proiecte şi face caricaturi pentru diverse ziare. O vreme a publicat şi comic strips în periodice ("Monitorul de Iaşi", "Story").

"Îmi place foarte mult banda desenată şi aş face aproape orice. În facultate am făcut carte de copii. Dacă pot face şi carte de copii, şi bandă desenată, e foarte bine." Pe de altă parte, albumul "Povestea despre eu", publicat în 2004 de Hardcomics, una dintre primele încercări de roman grafic, este o lucrare mai matură şi foarte bine închegată. "Sunt căutări de-ale mele, gânduri mult mai sincere şi mult mai personale." Cele două stiluri sunt "faţete ale mele pe care trebuie să le separ".

La benzile desenate pentru copii "încerc să-mi pun profesionalismul în funcţiune. O carte pentru copii trebuie să fie în primul rând frumoasă". Printre personajele pe care Ciubi le-a creat şi le-a folosit de-a lungul timpului se numără Bunicul Miu, mereu în căutare de linişte, Zib, căţelul care ţopăie, care nu a fost însă publicat, dar este cunoscut de pe site, blog sau din expoziţii, sau pisica pătrată, care a populat zidurile şi semnele de circulaţie din Bucureşti, sub formă de street art, şi a fost chiar transformată în "jucării de autor".

Povestea benzii desenate româneşti

Ceea ce a lipsit multă vreme din banda desenată românească a fost povestea, este de părere Alexandru Ciubotariu. Fenomenul are, însă, o istorie destul de veche. În vreme ce în Europa apăreau primele benzi desenate pentru copii, în 1893, desenatorul Constantin Jiquidi publica în "Amicul copiilor" o povestire în opt casete, probabil prima bandă desenată românească, explică Dodo Niţă, preşedintele Asociaţiei Bedefililor din România, un cercetător pasionat al fenomenului.

"Pe vremuri se spunea că banda desenată e cinemaul săracului. Nu exista televiziunea, aşa că poveştile în imagini, cu acţiune şi aventuri, au atras toţi copiii".

Apoi, copiii au crescut şi au vrut altceva şi astfel au apărut benzile desenate pentru diferite vârste şi gusturi, pentru băieţi sau pentru fete. "Vârsta de aur" a benzii desenate româneşti a fost perioada interbelică, când apăreau cinci-şase reviste BD săptămânal.

După venirea comuniştilor şi până la moartea lui Stalin, în 1953, comicsurile au fost interzise, fiind considerate exponente ale capitalismului, alături de Coca-Cola şi Kent. Ulterior, comuniştii au realizat că acestea pot fi un bun instrument de propagandă. "Vârsta de argint" sunt anii '60-'70, când revista "Cutezătorii", ce cuprindea o pagină BD, apărea săptămânal în 400.000 de exemplare, iar "Luminiţa" şi "Arici Pogonici" publicau lunar trei-patru pagini.

"O generaţie întreagă de copii, din care fac şi eu parte, a crescut cu acele benzi desenate", povesteşte Dodo Niţă. Banda desenată românească s-a dezvoltat, însă, "cu frânele trase".

După 1989, revistele BD, făcute de amatori într-ale editării, au apărut ca ciupercile după ploaie. "Fiindcă noi nu aveam bani şi experienţă managerială, inflaţia de 300% ne-a omorât." Desenatorii s-au retras în paginile ziarelor şi ale revistelor, spune Niţă, convins că viitorul benzii desenate româneşti este în presă. Soluţia pentru tinerii desenatori români care se plâng că nu au unde publica este să găsească o revistă specializată şi să creeze o bandă desenată care să se plieze pe profilul acesteia, spune Dodo Niţă.

El mai propune publicarea unei serii cu clasicii benzii desenate de către un mare ziar. Ciubi este de părere că artiştii ar trebui să propună poveşti bine desenate editurilor şi ziarelor. "Trebuie să iei iniţiativa. Trebuie mai multă consistenţă din partea autorilor. Din păcate, sunt cam anemici. Mulţi sunt talentaţi, dar aşteaptă ceva - marele scenariu, povestea perfectă, editura. Ar trebui lucrat cât mai mult, publicat oriunde."

Benzile desenate, de la Yellow Kid la Spider-Man, Asterix şi Garfield

A noua artă şi-a făcut apariţia, timid, la începutul secolului al XIX-lea şi s-a dezvoltat în paralel în paginile cotidienelor americane şi ale săptămânalelor franceze şi belgiene. Apariţia genului este legată de numele profesorului elveţian de pension Rodolphe Toppfer, care, pentru a-şi distra elevii, caligrafiază în 1.827 de foiletoane desenate compus din şiruri de imagini de format diferit.

Prima bandă desenată din presă, în episoade, este realizată de un botanist din Paris, Georges Colomb, care semnează cu pseudonimul Christophe "La Famille Fenouillard", publicată din august 1889 în săptămânalul pentru copii "Le Petit Français Illustre".

De la sfârşitul secolului al XIX-lea, povestirile în imagini cuceresc Europa, Statele Unite şi America de Sud. Prima bandă desenată cu apariţie zilnică (comic strip), "Aventurile dlui Augustus Mutt", apare în 1907, în "San Francisco Chronicle", iar în 1912, toate marile ziare din Statele Unite au deja un personaj de bandă desenată cu apariţie cotidiană.

Banda desenată şi "yellow journalism"

"The Yellow Kid" este primul comic strip care s-a bucurat de o mare popularitate şi a adus profit. Yellow Kid apare în 1894, sub semnătura lui Richard Felton Outcault, iar spre sfârşitul anului este preluat de "The New York World", publicaţia cu cel mai mare tiraj din America. Puştiul galben nu este la început decât un personaj secundar, dar apoi primeşte ca semn distinctiv o cămaşă de noapte galbenă, pe care este scrisă, de fiecare dată, o altă frază, şi devine personaj principal.

William Randolph Hearst, editorul cotidianului "The New York Journal", conştient de succesul lui Yellow Kid, îl convinge pe Outcault să părăsească "The World" al lui Joseph Pulitzer şi îi oferă un salariu mult mai mare pentru a desena în "The Journal". Atât Pulitzer, cât şi Hearst îşi revendică ulterior proprietatea benzii desenate. În final, se ajunge la o situaţie de compromis: ambele ziare au un Yellow Kid.

George B. Luks începe să-l deseneze pentru Pulitzer, iar Outcault acceptă oferta lui Hearst şi desenează la "The Journal". Astfel, cele două ziare ajung să fie cunoscute ca "The Yellow Kid Papers" (ziarele Yellow Kid). Formula este simplificată la "The Yellow Papers" şi devine în curând "yellow journalism", expresie folosită în prezent pentru a desemna, în mod peiorativ, jurnalismul de senzaţie.

Comicsurile ajung pe ecran

Multe dintre benzile desenate şi comicsurile celebre au fost ecranizate în ultimii ani. Exemplele merg de la nenumăratele filme şi seriale cu Superman şi Batman la lungmetrajele "Spider-Man", adaptările romanelor grafice "Sin-City" sau "300", cele două filme "Hulk", "Ghost Rider" sau transpunerea pe marele ecran a aventurilor motanului leneş şi supraponderal Garfield.

De cealaltă parte a Atlanticului au fost adaptate "Persepolis" de Marjane Satrapi, benzile desenate cu Asterix, iar acum întreaga lume BD aşteaptă cu sufletul la gură lungmetrajul "Tintin", regizat de Spielberg. De altfel, şi filmele lui Spielberg cu Indiana Jones sunt inspirate din albumele Tintin, lecturi preferate ale regizorului.

Eroii români din benzi desenate

Dominată de BD şi comics traduse, în reviste pentru copii, ca "Power Rangers", "Totally Spies", "Witch" şi "Donald Duck", sau în serii ca "Spider-Man", piaţa românească de benzi desenate a creat şi câteva personaje originale. La "Ziarul de Iaşi", Lucian Amarii publică banda desenată "Domnul Jup", care are deja o tradiţie veche. Inventatorul bedenovelei, Amarii dă viaţă unor personaje pur româneşti, ca Veta, Costel, sergentul Păstaie sau motanul Serioja.

Un alt personaj autohton, apreciat de copiii mici, Doxi, este desenat de Alexandru Ciubotariu, după o poveste scrisă de Adina Popescu, în revista cu acelaşi nume. Bedefilii cu vechime îşi mai amintesc, probabil, şi de alte personaje, ca papagalul Mac şi maimuţica Cocofifi, de Livia Rusz, Haplea al lui Nicolae Batzaria, apărut în anii 1925 şi republicat şi în zilele noastre, sau Minitehnicus, apărut în anii '70, ca urmare a unui concurs organizat de "Pif" şi revista "Cutezătorii".

Pifomania anilor '70

Printre rarele producţii occidentale de tip BD consumate de publicul românesc în perioada comunistă, revista franceză "Pif" şi-a păstrat un loc de cinste în memoria colectivă. Motivul pentru care publicul românesc s-a bucurat ani în şir de existenţa revistelor "Vaillant. Le Journal de Pif" şi "Pif Gadget" este că acestea erau publicate de Partidul Comunist Francez (PCF). În 1966, Editura Vaillant vindea în blocul socialist 15.000 de exemplare dintr-un total de 83.000.

Tolerat în anii '70 de Nicolae Ceauşescu, datorită raporturilor de afinitate politică dintre PCR şi PCF, "Pif Gadget" se difuza săptămânal în România socialistă prin abonamente şi, uneori, la chioşcuri. Dar răcirea treptată a relaţiilor cu Partidul Comunist Francez duce la eliminarea de pe piaţă a revistei în anii '80. Potrivit lui Dodo Niţă, şi el cititor avid de "Pif", generaţii întregi de copii şi adolescenţi au învăţat limba franceză mai cu spor datorită benzilor desenate.

Puţinele benzi desenate româneşti se găsesc la librăriile Cărtureşti, seriile "Spiderman" şi "Superman" de la Corint în marile librării, noile manga de la Nemira, de asemenea. Pentru benzi desenate occidentale, sursele sunt English Book Store de lângă Biserica Kretzulescu, foarte bine dotată pentru ţara noastră, şi librăria Institutului Francez. La toate acestea se adaugă saloanele de bandă desenată organizate de Asociaţia Bedefililor la Constanţa şi evenimentele similare din alte oraşe.

Tintin în România

Aventurile lui Tintin se petrec atât în ţări reale, cât şi în state imaginare, de exemplu în Syldavia (Syldavie), unde Tintin călătoreşte în albumul "Sceptrul lui Ottokar", lansat anul trecut şi în limba română de Editura Marketing Management Europe. Experţii în opera desenatorului Herge, hergeologii, au emis diferite teorii referitoare la ţara din banda desenată. Unii au spus că Syldavia este Austria, alţii că este Bulgaria, Bosnia-Herţegovina sau chiar Belgia.

Preşedintele Asociaţiei Bedefililor din România, Dodo Niţă, susţine însă că Syldavia este România. Teoria sa, preluată de unii hergeologi, spune că numele ţării ar putea veni de la părţi ale numelor provinciilor istorice Transilvania (Tran-sylvanie) şi Moldova (Moldavie): Syldavie. Apoi, emblema ţării este pelicanul negru, pasăre care nu există în realitate. Pelicanii trăiesc, însă, în număr mare doar în România, în Delta Dunării, iar la expoziţia universală din 1937 de la Paris, emblema pavilionului României era un pelican.

Prinţul Muskar XII al Syldaviei, căruia Herge îi face în carte un portret, seamănă bine cu Alexandru Ioan Cuza, iar descrierea geografică a ţării seamănă cu Principatele Unite din perioada lui Cuza. "Syldavia este o mică ţară din Europa Orientală, formată din două largi văi, cea a fluviului Wladir şi cea a afluentului său Moltus, care se întâlnesc la Klow, capitala ţării", scrie Herge. În opinia lui Niţă, Wladir este Dunărea, Moltus, Prutul, iar Klow este oraşul Galaţi.

Şi istoria Syldaviei seamănă cu cea a României: ţara a fost cucerită de slavi şi de turci, iar apoi şi-a cucerit independenţa. De asemenea, în România acelei perioade se remarcă ascensiunea Gărzii de Fier, iar în Syldavia, La Garde d'Acier încearcă să preia puterea şi să răstoarne monarhia.

Banda desenată românească s-a dezvoltat în ralanti, cu frânele trase. Dacă în Occident apăreau câteva sute de albume pe an, în 40 de ani de comunism au apărut 60 în România.
Dodo Niţă

Celebrităţile din lumea poveştiilor

Mai iubite decât actorii de cinema, pentru că nu îmbătrânesc niciodată, personajele din benzi desenate şi comics spun poveşti citite şi de copii, şi de oameni mari.

Superman

Cel mai cunoscut supererou din lume, Superman, venit de pe planeta Kripton, a devenit cu timpul un simbol al culturii americane. El şi-a făcut debutul în 1938 şi a apărut de atunci în seriale radio şi tv, filme, comic strips şi jocuri video.

Spider-man

Inventat în comicsurile de la Marvel încă din 1962, cu mult înainte de a deveni personaj de film, Spidey este un adolescent, Peter Parker, muşcat de un păianjen mutant, care capătă puteri supranaturale şi învaţă că "odată cu puterea vine şi responsabilitatea".

Asterix

Alături de amicul său supraponderal Obelix, isteţul gal este unul dintre cele mai cunoscute personaje BD din cultura franceză. Creată în 1958 de scenaristul Rene Goscinny şi desenatorul Albert Uderzo, seria s-a vândut în milioane de exemplare.

Tintin

Aventurile tânărului reporter Tintin, care dezleagă mistere alături de căţelul său fox-terrier Milou, constituie una dintre cele mai populare benzi desenate din secolul XX, tradusă în 50 de limbi şi vândută în peste 200 de milioane de exemplare.

Pif şi Hercule

Cunoscuţi la noi datorită revistei "Pif Gadget", importată în peste 30.000 de exemplare în anii '70, căţelul şi pisica sunt când cei mai buni prieteni, când duşmani. Creaţi în 1948 de Jose Cabrero Arnal, Pif şi Hercule apar şi în desene animate.

Titeuf

Cel mai bine vândut personaj de bandă desenată în Franţa la ora actuală, Titeuf a fost creat de elveţianul Philippe Chappuis (Zep) în 1992. Un băieţel care demonstrează cum privesc cei mici atitudinile şi instituţiile adulţilor, Titeuf a ajuns şi pe micul ecran.

Ştrumfii

Omuleţii albaştri care trăiesc într-un sat din mijlocul pădurii au împlinit anul acesta 50 de ani. Creaţi de belgianul Pierre Culliford (Peyo), ei au reuşit să se ferească de duşmanul lor, Gargamel, şi au ajuns apoi şi pe la televizor.

W.I.T.C.H.

Provenită din Italia, seria spune povestea a cinci adolescente Will, Irma, Taranee, Cornelia şi Hay Lin (iniţialele prenumelor lor formează numele benzii desenate) care au fost alese să păzească centrul Universului de cei care vor să-i facă rău.

Cultură alternativă: Hardcomics mioritice

Să vinzi comics în România e ca şi cum ai vinde porc în Palestina, spune echipa de la Hardcomics, prima şi singura editură de benzi desenate alternative din România. Cu toate acestea, Milos Jovanovici, designer grafic din Serbia, căruia i s-a alăturat ulterior artistul român Matei Branea, se încăpăţânează de şase ani să publice pe banii lor albume de comics româneşti alternative.

Adică benzi desenate mai underground, pentru adulţi, în care desenele nu trebuie să fie frumoase şi în care poţi să spui cuvinte porcoase.

Hardcomics a apărut din întâmplare în anul de graţie 2002, când benzi desenate nu se găseau nicăieri de cumpărat. "Eu sunt nebun după comics, am învăţat să citesc cu comics", declară sârbul, care era la acea vreme în căutarea altor fani cu care să facă schimb de albume. Astfel l-a întâlnit pe caricaturistul Roman Tolici, care i-a adus benzi desenate chiar de el.

Milos a vrut imediat să le publice. "Atunci credeam că nu există comics româneşti. Acum ştiu mai multe, am mai cunoscut oameni, am înţeles că existau comics chiar şi în epoca Ceauşescu. Am început cu 300 de exemplare."

La numărul doi a intrat în peisaj Matei Branea, iar "restul e istorie". Hardcomics#3 a fost prima compilaţie, şi au urmat albume de Ciubi şi Irina Dobrescu şi un album "crossover" cu 27 de autori, jumătate de "import". Numărul al şaptelea, apărut iarna trecută, are o temă "sexy": prima experienţă sexuală. În pregătire, o poveste tristă şi amuzantă în acelaşi timp de Iulian Frăţilă despre un şoarece, şi Hardcomics#9, primul thriller criminalistic românesc.

Mezinul familiei Hardcomics e "Aooleu", un ziar cu "cele mai proaspete ştiri scrise de mână, livrate cu aproximativ o lună mai târziu", tipărit cu bani de la Institutul Cultural Român. "E un amestec de evenimente reale şi prieteni imaginari care te ajută", spune Jovanovici.

"Orice puşti cool ştie de Hardcomics." Din tirajul de circa 1.000 de exemplare al albumelor, doar 200-300 sunt însă vândute în librării. Cu toate acestea, Hardcomics "a pus România pe harta comicsurilor". Pentru ca banda desenată să prospere şi în România, e nevoie totuşi de puterea unui editor mare. "Există sigur o piaţă pentru aşa ceva.

E o generaţie nouă de copii care cumpără online, care ştiu ce e cool, ştiu că există comics cool."Alte ţări din Estul Europei stau mult mai bine la benzi desenate decât România, spune Jovanovici. În fosta Iugoslavie, situaţia e diferită de cea a României pentru că regimul comunist sârb a fost "mai funky, mai deschis către Vest".

La începutul perioadei comuniste, benzile desenate nu au fost interzise, dar nimeni n-a mai îndrăznit să le publice pentru că puteau fi considerate o influenţă vestică. În anii '50, cel mai mare ziar din Serbia a decis să investească într-o revistă pentru copii cu comics. Vestea a ajuns la Tito, pe care cineva l-a întrebat ce părere are despre benzile desenate. El a răspuns: "Îmi place mult Donald Duck.

E foarte amuzant." Astfel că, în 1952, a apărut prima revistă pentru copii cu ilustraţii, iar în 1956 erau deja 20, spune Milos. "Şi Ceauşescu a fost la Disneyland şi a dat mâna cu Mickey Mouse, dar se pare că nu i-a plăcut."

Japonezii au căzut pradă fenomenului manga

Mai mare decât industriile europeană şi americană de BD şi comics la un loc, industria manga este responsabilă pentru mai mult de jumătate din publicaţiile de benzi desenate din întreaga lume. Cea mai mare editură specializată din Japonia, Kodansha, are o cifră de afaceri de peste 1,4 miliarde de euro, faţă de 62 de milioane, cât are Marvel din SUA.

Originile desenelor tip manga datează din perioada Nara (710 - 795), dar forma actuală a benzii desenate s-a dezvoltat de-abia la începutul secolului XX, sub influenţa revistelor comerciale americane. După al Doilea Război Mondial, desenatorii japonezi sunt supuşi influenţei comicsurilor traduse în cotidiene. Unul dintre aceştia, Tezuka Osamu, influenţat de Walt Disney, va revoluţiona genul şi va da naştere desenelor manga moderne.

El introduce mişcarea cu ajutorul efectelor grafice, ca liniile sau onomatopeele, care subliniază toate acţiunile ce cuprind o deplasare, dar mai ales prin alternanţa planurilor şi cadrajelor în stil cinematografic. Mai târziu, el va contribui la apariţia benzilor desenate pentru adulţi.

Manga a devenit un adevărat fenomen social în Japonia şi atinge toate generaţiile, datorită preţului de vânzare scăzut şi diversităţii subiectelor: de la viaţa la şcoală sau la liceu la viaţa salariatului, sportul, dragostea, războiul, groaza, şi până la serii cu un caracter mai didactic, ca literatura clasică, economia şi finanţele, gastronomia sau codul rutier.

Desenul manga este, în general, mai puţin "satiric" decât în benzile desenate occidentale, iar personajele au de multe ori ochi mari, ceea ce sporeşte expresivitatea figurii. Ritmul povestirii este foarte alert. O caracteristică este utilizarea masivă a onomatopeelor, care abundă în limba japoneză şi se pot folosi în mult mai multe cazuri decât în limbile europene. Există, de exemplu, o onomatopee a zâmbetului ("niko niko"), a tăcerii ("shiiin") sau a strălucirii ("pika pika" - de unde numele personajului Pikachu din manga Pokemon).