Titi Aur, pilot de raliuri: A fugit din ţară în 1987 şi s-a întors, tot ilegal, ca să mai fugă o dată cu iubita
0
Multiplul campion naţional de raliuri Titi Aur (49 de ani) îşi aminteşte că în studenţie făcea taximetrie ilegal pentru a-şi putea finanţa marea pasiune, cursele de maşini. A fugit din România pentru că regimul comunist tăiase raţia de benzină pentru raliuri şi s-a întors, tot ilegal, pentru a-şi „recupera“ iubita.
A fost la şcoala de şoferi pe timpul comunismului, când, înainte să te lase la volan, îţi făceau testul psihologic şi în realitate, nu numai pe hârtie. Şcoala de piloţi – în Franţa, înainte de căderea lui Ceauşescu. Fugise din România socialistă pentru că PCR nu mai dădea benzină pentru raliuri, pe timp de iarnă. A trecut ilegal Cortina de Fier de mai multe ori, ca să-şi ia şi iubita în Occidentul liber. De la un campion de raliuri, te aştepţi să aibă o fire aventuroasă. Dar poate nu te aştepţi ca viaţa lui să fie un adevărat roman de aventuri.
„Weekend Adevărul“: Copilăria la Bârlad, în anii ’60. Cum a fost?
Titi Aur: Ca în provincie, cu joacă în cartier, tot ce-nseamnă mici nebunii de copil, aventuri cu bicicleta, pentru că mai întâi am fost mare biciclist! Mergeam mult, făceam şi concursuri, mergeam şi prin pădure, fără mâini, pe o singură roată şi tot ce mai fac toţi copiii.
Mai ţineţi minte ce maşini erau atunci pe stradă?
(hâtru) Aaa, e greu de ţinut minte. Erau foarte multe: Dacia, Dacia, iar Dacia, încă o Dacie şi apoi altă Dacie (râde). Când vedeai o Lada era „Mamă, maşină de lux!“. Cel puţin în Bârlad, nu ştiu dacă erau zece maşini Lada. Mai vedeai câte o Skoda, în rest Dacia! Iar când a apărut Oltcitul, denumit atunci „Regina asfaltului“, Oltcitul preluase poziţia de „maşină de lux“.
Vă plăceau maşinile atunci?
Primul lucru pe care mi-l amintesc legat de asta e că pe la 5 ani eram într-o excursie cu părinţii, la Lacul Roşu, iar pe Cheile Bicazului se desfăşura o etapă de Campionat European. Dimineaţa, la ora 7, că atunci treceau concurenţii, noi eram pe Chei, chiar lângă mine a şi lovit unul maşina... A fost un moment, aşa, de: „Uau, ce interesant!“, deşi nu vă gândiţi că a fost cine ştie ce. A lovit, a dat cu spatele, a plecat, nu a fost ceva super-spectaculos.
Intrarea în şcoală...
Tata m-a dat la şcoală de la 5 ani şi jumătate. Eu împlineam vârsta legală pentru înscriere, 6 ani, în decembrie, aproape de sfârşitul lunii, iar în septembrie deja începeam şcoala. Asta a făcut să termin şi liceul înainte să am 18 ani. Am dat Bacalaureatul pe la 17 ani şi jumătate, că atât aveam în iunie. Dar trebuie să vă spun că de la 16 ani m-am înscris şi la şcoala de şoferi. Asta însemna că trebuia să dai examenul psihologic, iar dacă treceai, mergeai mai departe. M-au dat afară însă de la examenul psihologic, pentru că eu eram şi aşa copil, ca vârstă, dar arătam şi mai copil. Atunci, oamenii luau permis în jur de 25-30 de ani, după ce terminau o facultate şi aveau suficiente mijloace
să-şi ia o maşină.
Permisul de conducere, o dată cu Bacul
Şi cum v-aţi luat permisul?
După un timp, psihologul a fost dat el afară că a fost prins cu nu ştiu ce şmecherii. În locul lui a venit o fată tânără. A luat lista din spate şi a zis că toţi cei care n-au fost chemaţi să dea examen n-au dat şpagă. Eu eram deja pe lista respectivă. Am luat examenul psihologic fără probleme, dosarul s-a dus mai departe la ACR (n.r. – Automobil Clubul Român). Iar la 17 ani şi jumătate, am terminat şcoala de şoferi, odată cu liceul. Şi n-a mai ţinut nimeni cont dacă am sau nu 18 ani. Iar examenul de conducere a fost în aceeaşi săptămână cu Bac-ul. Ţin minte că îmi luam sacoul şi cravata şi mă duceam luni – la română, marţi – la „sală“, miercuri – matematică, joi – traseul, vineri – proiectul. Şi am luat Bacalaureatul, dar şi permisul, acesta din urmă – legal, dar ilegal. Adică la 17 ani şi jumătate aveam permisul în mână, dar legal, până la 18 ani, nu aveam voie să conduc.
Dar vă plăcea?
Enorm! Tata nu conducea; nu avea nevoie, nici nu era atras de maşină. El a cumpărat maşina aceea pentru mine, după ce l-am bătut la cap că vreau maşină, aşa că după ce am trecut de treapta a II-a, au depus şi bani de maşină. A venit exact înainte ca eu să termin liceul. Cam ăsta era timpul de aşteptare, un an şi jumătate-doi... Şi ţin minte cum învăţam pentru Bacalaureat şi pentru facultate: mă duceam în garaj şi stăteam în maşină. Era mai frumos decât în casă.
Ce materii vă plăceau la şcoală?
Matematica, în mod sigur. Am şi dat la Matematică, am vrut să fiu profesor, dar am picat. Am iubit matematica fără să fiu un elev de nota 10, mai curând mediu sau un pic peste. N-am avut niciodată probleme serioase, dar nici tocilar nu am fost şi n-am fost bun la istorie, literatură, materii umaniste, în general. matematică, fizică, geografie, astea mi-au plăcut. Şi în ziua de azi îmi place să aflu lucruri noi legate de partea asta.
Ordin de la Partid: fără maşini iarna!
Foto dreapta: 8 iulie 2002 - o postură obişnuită pentru Titi Aur (Sursă: Mediafax)
Cum a fost liceul?
A fost Liceul Mecanic, nu era nimic cu specific auto prin împrejurimi, cu siguranţă m-aş fi dus... Am fost mai curând un elev mediu, dar bun la matematică, aşa că, la examene, toţi colegii voiau să stea pe lângă mine. N-am fost niciodată premiantul clasei, iar părinţii nu mi-au cunoscut niciodată dirigintele. Nici la şedinţe nu veneau, ştiau că îmi văd de treabă. Iar dirigintele avea obiceiul să trimită câte o scrisoare părinţilor, la finalul fiecărui trimestru, cu rezultatele fiecărui elev.
Meditaţii?
Doar pentru admiterea la facultate m-am pregătit cu un profesor. Iar mie îmi plăcea să învăţ, deşi eram înnebunit cu maşinile. Citeam orice îmi cădea în mână legat de maşini. Orice însemna foarte puţin atunci: revista „Autoturism“, uneori „Tutto Rally“ din Italia. Astea erau cele mai minunate lecturi... Dirigintele meu era puţin supărat, întreba ce-mi trebuie mie maşini, şi ce-mi trebuie mie să dau examen de permis, şi ce caută instructorul auto să mă ia de la liceu... Părea dubios (zâmbeşte).
Admiterea la facultate?
Ei bine, nu am dat la nimic cu Auto, că nu era nimic în zonă. Trebuia să mă duc fie la Braşov, fie la Bucureşti. Aşa că am dat la matematică, la Iaşi. Şi n-am luat. Cât de bine ştiam eu matematica, şi tot n-am luat. Aşa că am făcut armata, o terminasem până la 20 de ani, şi apoi m-am angajat. Bine, mă angajasem eu dinainte, la o fabrică din Bârlad, merceolog. Numai că în vara următoare m-am dus să dau din nou la facultate, de data asta la „ţinta golanului“, la Construcţii, nu mai învăţasem între timp. Părinţii nici n-au ştiut. S-a afişat rezultatul, că am luat la facultate, şi i-am spus lui taică-meu că eu îmi fac lichidarea de la fabrică şi plec la mare. El s-a uitat la mine: „Eşti nebun?!“. Atunci, să îţi părăseşti serviciul era pur şi simplu o nebunie. Odată ce te angajai, de acolo ieşeai la pensie. Dacă îţi schimbai serviciul de două-trei ori în viaţă, erai deja „lepră“. Tata mi-a spus: „Cum să faci asta? Cum să pleci la mare? Cum să-ţi iei lichidarea!?“. „Păi, uite, am luat la facultate...“ „Nu cred asta!“ S-a urcat în tren şi s-a dus la Iaşi, să verifice. Aşa am devenit student.
Cum a fost viaţa de student?
Cum era atunci: cămin, naveta la Bârlad, din când în când. Nici în facultate n-am fost un student eminent, dar îmi luam examenele, mai cu o restanţă... Până la urmă a început să-mi şi placă la Construcţii, începeam să înţeleg de ce se face aşa, de ce se pune atâta ciment, de ce duritatea trebuie să fie aia... Nu ştiu dacă deveneam pasionat, dar cel puţin interesat eram, sigur. Până când Partidul Comunist a luat nişte hotărâri foarte ciudate, din punctul meu de vedere. Nu ne mai lăsa să circulăm iarna cu maşinile. Începuse celebra epocă de restricţii. Iar pentru mine era foarte naşpa, că toată iarna nu circulam. Când era mai frumos, pe zăpadă, n-aveam voie. Şi-atunci mi-a încolţit ideea de a pleca din ţară, de a fugi. Aveam 24 de ani şi nu terminasem facultatea, dar începusem să merg la curse.
La curse, „cu maşina aproape furată“
Cum aţi ajuns acolo?
I-am păcălit pe părinţi să îmi dea maşina la concurs. Am început cu finala pe ţară la îndemânare. Se ţinea la Focşani şi era în oraş, cu jaloane, cu parcări, şi i-am convins pe părinţi că nu e riscant. Următorul pas a fost că m-am dus la raliu, unde era deja riscant, dar părinţii mei nu mai ştiau. Şi mergeam prin pădure, prin munţi, cu maşina aproape furată de acasă, pentru că părinţii mei ştiau că mă duc la concursuri de îndemânare, iar eu mă duceam la raliu.
Aţi făcut modificări maşinii ca să reziste mai bine la curse?
I-am făcut puţine modificări, şi alea – incorecte. Pe urmă, după ce m-am înscris la ACR, am primit de la ACR Vaslui o altă maşină, fostă maşină de şcoală, legată cu aţă, din aia cu sigiliu, propusă la casare. Şi mi-au zis: „Uite, ia maşina asta şi fă-ţi-o maşină de curse!“. Pentru mine a fost extraordinar! În acelaşi timp, era nevoie de mulţi bani să o repar. De unde să-i iau? Atunci am început să fac taximetrie ilegal, să car studenţii prin Iaşi. După un timp, studenţii deja mă ştiau, ceea ce nici nu era prea dificil, ţinând cont că în Iaşi erau cu totul vreo cinci taxiuri. În fine, tot ce câştigam intra în maşina aia. Am început să-i cumpăr suspensii, piese de la
Renaulturile 12 aduse de arabi, să-i fac motorul, să-i pun carburatoare.... Să intru în zona asta de preparări de maşini.
Aveaţi mecanic?
Eu eram şi mecanic, şi pilot, şi manager, iar maşina de curse era şi maşina de stradă, şi taxi, şi de toate. Mecanica atunci am învăţat-o şi puteam să îmi repar motorul oriunde. Să vă dau un exemplu. Aveam mai multe blocuri motor, din care unul avea o defecţiune: nu făcea ungere la un palier... Trebuia să plec la un raliu, la Câmpulung Muscel, şi am pus pe maşină blocul acela motor. Am mers cât am mers, şi s-a gripat. Eram în Iaşi, pe Sărăriei, pe la 8 seara. Am dat jos tot, am început să desfac motorul. La 2 noaptea, era pe bordură, pe o stradă din Iaşi, ca acum, în noiembrie, deci era şi frig afară, întins tot, ca la service: bloc motor, cuzineţi etc. Ţin minte că a trecut un nene: „Băi, băiete, dar ce-i cu tine? Ce-ai păţit?“. „A, nu, nimic, doar o mică defecţiune!“ A plecat închinându-se: „Doamne fereşte!“. Am văzut că erau cuzineţii duşi, trebuia să-i înlocuiesc. Atunci, cuzineţi nu găseai în tot judeţul Iaşi, erau marfă de contrabandă. Ştiind eu că un prieten dintr-un service din cartierul studenţesc s-ar putea să aibă nişte cuzineţi în dulap, m-am dus şi am spart, în noaptea aia, service-ul. Am intrat prin pod, am găsit dulapul, am luat cuzineţii, am lăsat mesaj că eu am fost... Am făcut motorul până dimineaţă, l-am pornit, şi evident că s-a gripat iar, pentru că era blocul defect. Şi atunci mi-am dat eu seama: „E blocul ăla!“. Deci nu că ştiam mecanică, eram Minitehnicus!
„Am fugit mergând pe jos“
Cum aţi luat decizia de a pleca din ţară?
Aici nu mai era benzină şi nu ne mai lăsa să mergem, aşa că probabilitatea să mă dau la curse era din ce în ce mai mică. Aş fi putut să merg în continuare la un nivel de jos, dar îmi doream, evident, să ajung mai sus, să merg mai tare, să mă pot lupta în campionat. Ştiam că pentru a ajunge la o echipă de uzină, în România, nu era suficient talentul, era nevoie şi de pile.
Cum aţi fugit?
Am fugit mergând pe jos. M-am dus la Timişoara, am ajuns la Stamora-Moraviţa, am văzut eu pe hartă că pe acolo treceau şi trenul, şi maşina, şi acolo trebuia să fie o zonă mai aglomerată. A fost o întreagă aventură, riscam să fiu împuşcat, dacă eram prins puteam să fiu aruncat în închisoare...
Cum aţi procedat?
Pe vremea aceea, nu aveai voie să intri în zona de frontieră, adică să te apropii de graniţă la o distanţă mai mică de 30 de kilometri. Dar mi-am făcut delegaţie la ACR că merg la raliu la Timişoara. Când am ajuns la Deta, care este la mijloc, între Timişoara şi graniţă, m-a oprit miliţia. „Unde te duci?“ „Sunt la raliu la Timişoara, mă duc prin zonă să caut nu ştiu ce prieten“... I-am aburit. Am ajuns oarecum legal în zona de frontieră şi până la urmă m-am ascuns sub un pod, a venit noaptea şi am trecut. Se întâmpla pe 30 octombrie 1987. Am mers pe jos până în prima localitate, a doua zi m-am ascuns, m-a fugărit miliţia, cu o întreagă aventură am ajuns la Belgrad, m-am urcat în maşini de ocazie... La un moment dat nu mai rezistam de somn, m-am dus într-o
gară să mă culc, la Slavonski Brod, dar au venit să controleze, m-am urcat în tren, dar s-au urcat şi poliţiştii, am coborât pe partea cealaltă... Până la urmă, cu maşini de ocazie am ajuns la graniţa cu Italia.
Cât timp a durat?
A treia seară eram la graniţa cu Italia. În timpul ăsta nu am dormit. Poate de la Slavonski Brod până pe la Zagreb, am dormit în camionul pe care-l luasem la ocazie, vreo două ore... deci foarte puţin. Şi a fost şi mai complicat, că a trebuit să fug de miliţieni prin sate... Când am ajuns să trec la Sežana, în Slovenia de azi, spre Trieste, în Italia, am luat-o prin pădure. Acolo e un fel de munte, nu foarte înalt...
Foto dreapta: 4 septembrie 2003 - Titi Aur şi coechipierul Adrian Berghea în vizită la un urs koala, în timpul Raliului Australiei, etapă din Campionatul Mondial (Sursă: Mediafax)
„GRANIŢA ADEVĂRATĂ, ÎNTRE COMUNISM ŞI CAPITALISM“, PUTEA FI OCOLITĂ
Nu v-a fost teamă că v-aţi fi putut rătăci?
Nu. Asta, cu orientarea, am avut-o întotdeauna. Văzusem cum arată regiunea pe hartă, ştiam pe unde trebuie să o iau. Şi-acum ţin minte probe întregi, raliuri, viraje. Mi-am disperat copiloţii cu chestia asta: dacă m-am uitat o dată pe traseu, ştiu ce am de făcut. Am fost şi „Geograful clasei“, la un moment dat. Şi azi pot să plec în Europa oriunde, nu am nevoie de hartă niciodată, am harta în cap! Şi mergeam prin pădurea aia, de la Sežana la Trieste. În partea aia, îşi despart proprietăţile cu un soi de ziduleţe din piatră, care nu erau prea greu de trecut. Numai că la un moment dat am ajuns la gard din plasă, de vreo patru metri înălţime şi cu sârmă ghimpată pe deasupra. Şi era o vale, trecea pe acolo şi o linie ferată, iar pe culmea cealaltă a văii, care se vedea la vreo 200 de metri mai încolo, era iar un gard de plasă, cu sârmă ghimpată sus.
S-a întors în ţară după iubită
Ce aţi făcut?
Mi-am spus: „Aici am încurcat-o, asta e graniţa adevărată, între comunism şi capitalism“. Am căutat nu ştiu cât timp o sârmă, să o arunc pe gard, cum am văzut eu în filme, să vad dacă are în el curent electric. N-am găsit. M-am apropiat încet cu dosul palmei de gard, nu se pune palma, că se contractă muşchii dacă e curent şi nu mai scapi. Nu era curent. După vreo trei ore de analizat tot felul de variante şi o oră de escaladat gardul ăla şi trecut peste sârma ghimpată, am reuşit să şi cobor; eram sportiv, atlet, pe timpul ăla. Am mers târâş toată distanţa aceea, era lumină încă. Am trecut şi celălalt gard. După ce am mai urcat un pic pe colina aia şi am respirat uşurat că gata, trecusem, m-am uitat înapoi. Şi de pe partea aia se vedea că după vreo 200 de metri se termina gardul ăla, aş fi putut să-l ocolesc. Gardurile pe care le sărisem delimitau de fapt o zonă de depozite de lângă vamă. Cum ar veni: am sărit în curtea omului şi am ieşit din curtea omului!
Incredibil!
Am mai mers eu puţin prin pădurea aia şi am dat de un şantier... Iar toate maşinile de lucru, camioane, buldozere, aveau numere de Italia. Aşa m-am convins că trecusem. Primul oraş în care am ajuns a fost Trieste. De acolo m-am dus la Monza, apoi, de acolo, înapoi la Trieste şi am cerut azil politic. Nu că voiam eu neapărat, ci pentru că m-au învăţat autorităţile de acolo să-l cer, eu le spusesem doar că vreau să fac curse.
Şi ce aţi făcut?
M-am întors în ţară.
Poftim?
Da. Voiam să o iau şi pe soţie, prietena mea de atunci. Aşa că m-am întors ilegal, la trei luni după ce ajunsesem acolo. Mă întâlnisem cu un băiat care plecase tot aşa din ţară, campion la lupte, din Oneşti, Daniel Ghionoiu, cu care sunt prieten şi în ziua de azi, trăieşte în State. Ne-am vorbit: „Măi, ne întoarcem?“. „Ne-ntoarcem!“ „Hai!“ Şi el voia să ia pe cineva. Problema era că trebuia să o facem repede, că acolo nu ne ţineau, ne făceau acte şi ne trimiteau mai departe: Australia, Canada sau America. Şi ne-am întors. Bineînţeles, ilegal, cu aventură, cu trecut prin apă... Am mers la prietena mea, ocolind posturi de poliţie, fugind peste câmpuri... Am ascuns mâncare şi bani într-o scorbură, am stabilit cu Daniel: am intrat împreună, dar de ieşit, ieşim separat. Am luat-o pe Gabi şi ne-am organizat, de data asta mult mai bine, ne-am luat schimburi şi am trecut din nou frontiera. La copac, am găsit jumătate din ce lăsasem, aşa cum stabilisem. Am trecut şi noi. Aveam de parcurs 47 de kilometri într-o noapte: erau 30 de kilometri de la Deta până la graniţă, şi apoi încă 17 până la Vršac. Trebuia să ai condiţie fizică, dar asta nu era o problemă pentru noi atunci.
Aţi ajuns să faceţi curse în Italia?
Nu, pentru că nu aveau raliurile pe care eu le speram. Nici plecarea în America, Australia, Canada nu m-ar fi ajutat, pentru că ei au circuite, nu raliuri. Aşa am decis că vreau să rămân în Europa. Şi am ajuns la concluzia că trecem, din nou ilegal, în Franţa. Uniunea Europeană, aşa cum funcţionează ea azi, nu exista atunci. Franţa şi Italia erau ţări complet diferite, cu o frontieră pe care trebuia să o trecem cumva. Alte aventuri: am trecut, ne-au prins francezii, ne-au dat înapoi la italieni, am trecut din nou a doua zi, printr-o zonă plină de vipere... Muream de foame, nu mai aveam bani, dar am reuşit până la urmă să trecem. Voiam să ajungem la Paris, să cerem azil politic. La Lyon, chiar poliţiştii ne-au învăţat cum să facem. „Vă urcaţi în TGV (trenul de mare viteză) care merge la Paris.“ „Păi nu avem bani.“ „Vă urcaţi fără bani.“ Ne-am urcat noi în tren, a venit controlorul. „Votre billets?“ „N-avem.“ „N-aveţi? Bine!“ Şi noi am zis că am scăpat. Dar când a oprit trenul în gară la Paris, pe peron, în dreptul vagonului nostru, şase poliţişti. Nu ştiu ce le-o fi transmis controlorul, dar vă imaginaţi cum eram: nişte ciudaţi, arătând neîngrijiţi, vorbind franceza stâlcit, ne-or fi luat de terorişti.
Ce aţi făcut?
Poliţiştii, după ce ne-au legitimat şi ne-au întrebat ce e cu noi, ne-au condus la prefectura din Paris. Acolo ne-au legitimat din nou, ne-au înregistrat... Era vineri, 3 martie, şi toate procedurile au ţinut până pe la 7 seara. Francezii, foarte civilizaţi, ne spun: vă întoarceţi marţi. Am ieşit din clădirea aia care e pe malul Senei, în apropiere de Catedrala Notre-Dame, într-o atmosferă de vis: afară fulguia, dar nu se depunea... Aveam la noi doar 200 de franci. Cel mai ieftin hotel costa, pe noapte, cel puţin în zona aceea, 250. Aşa că ne-am trezit complet dezinteresaţi în faţa Catedralei, comentând că „Notre-Dame o fi, dar mi-e o foame de n-avem unde să dormim la noapte!“. Ne-am gândit să dormim într-o gară. Ghinion! Am luat metroul, am ajuns la Gare du Nord, numai că ăştia închideau gara noaptea. Dar umblând aşa de colo-colo, am dat de cineva care ştia pe altcineva, care lucra cu Armata Salvării şi care primea, nu chiar clochards-clochards (n.r. – cerşetori), ci oameni mai curaţi. Am ajuns acolo, cineva vorbea italiana, am explicat cine suntem şi ce e cu noi... O lună de zile am stat la femeia aia, acolo. După aceea, am primit de la statul francez o mie de franci, după care am început să ne găsim de lucru, la Nisa, iar lucrurile au început să se aşeze.
Ce aţi lucrat?
Marea miză, în Franţa, era să-ţi facă număr de securitate socială. Dacă-l aveai, puteai să lucrezi oriunde. La început am căutat o treabă de salahor. În componenţa cimentului intră şi cărbune. Veneau camioanele şi răsturnau cărbunele pe un grilaj imens. Dar nu treceau toţi bulgării, cei mari trebuiau sparţi. Nu găseau pe nimeni care să vrea să facă treaba asta. Eu am făcut-o, iar ei mi-au făcut număr de securitate socială. Apoi m-am dus la o carieră de piatră, unde m-am dat că ştiu de toate. Am lucrat pe un încărcător din ăla mare. Am spus că „ştiu să lucrez, am mai lucrat în România“. Habar n-aveam, evident! Şi când m-am dus la proba de lucru am avut surpriza că atunci când trăgeam de volan, nu se mişcau roţile, ci se mişca de la mijloc. Mi-au dat probă de lucru să încarc un camion. Am apucat să-ntreb un francez cum sunt comenzile. Ştiam franceză, nu foarte bine, din ce învăţasem la şcoală. Dar francezul ăla a început foarte repede: „Ça c’est pour ça, tu tires ça, ça bouge comme ça…“. M-am gândit: „Aoleu, n-am înţeles nimic“. Am priceput un singur lucru, că se punea cupa la orizontală când trăgeam de o manetă de la mijloc. Iar când am tras prima dată de volan, m-am speriat îngrozitor! Eu fiind în cabina aia, sus de tot, când am tras de volan, a plecat cabina cu mine, cu totul. Am şi tras ca ţăranul, iar volanul ăla era cu servo… În fine, cum-necum am încărcat camionul. Când m-am dat jos, concluzia a fost: „Bine, se vede că ai mai lucrat. Eşti angajat!“. După prima zi de lucru, deja eram meseriaş. A fost primul loc de muncă în care am început să şi strâng bani.
Titi Aur a făcut o demonstraţie de virtuozitate în faţa reporterilor de la „Weekend Adevărul“, făcând slalom pe două roţi cu maşina FOTO: Eduard Enea
Produsul şcolii de pilotaj franţuzeşti
Pentru ce?
M-am dus la Şcoala de Pilotaj Jean-Michel Fabre de la Cergy-Pontoise (Paris), în 1988. Ăsta era visul meu. Am fost ajutat de un român, pentru că în ciuda economiilor mele nu-mi ajungeau banii. Era de-o seamă cu tata şi era de mult în Franţa. Nu mai ştiu bine sumele, dar să spunem că şcoala era cam 10.000 de franci, eu aveam ceva peste 6.000, el mi-a dat diferenţa. L-am întrebat apoi, mult mai târziu, de ce a făcut asta şi mi-a spus: „Ţi-am dat bani pentru că erai primul român pe care-l vedeam care nu spunea «vreau casă» ori «vreau maşină», ci «vreau să fac o şcoal㻓. Pe urmă, când i-am dat banii înapoi, mi-a mulţumit. „Eşti primul care-i mai dai şi înapoi!“ Aşa m-am dus eu la şcoala de pilotaj de la Paris, care avea şi un premiu foarte mare: 50.000 de franci francezi şi o maşină de curse.
Aţi luat premiul?
Nu. Eu am câştigat grupa mea, iar în finală am ajuns în ultimii opt, şi apoi în ultimii patru. Aveam şanse foarte mari să câştig, cel puţin aşa spuneau „fanii mei“, adică soţia, prietenii... Ei susţin şi azi că eu am avut timpul cel mai bun. Dar în semifinală, am concurat cu cel care a şi câştigat, Thierry Matthey, pilot deja la Citroën, şi „favoritul“, cum s-ar spune.
Următorii paşi?
Cu următorii bani pe care i-am strâns am cumpărat un Peugeot 205, urmând să concurez în 1990 cu acea maşină. Numai că au apărut evenimentele din România. Aşa că am venit în ţară imediat ce am primit dreptul şi am luat decizia să particip cu maşina aceea în campionatul României. Aici, totul era atât de ieftin prin comparaţie cu ce se întâmpla acolo, că m-am gândit că ar fi un antrenament foarte ieftin, şi e şi un motiv să vin acasă regulat. Aveam deja fetiţa, născută în octombrie ’89. Venind acasă, au început bunicii să zică, „lasă, că stă cu noi“... Şi aşa am ajuns, uşor-uşor, să stăm tot mai mult pe-aici, până când mai mergeam în Franţa doar pe timpul iernii... În primul an, în campionatul României, am fost vicecampion, iar în ’92, noul şef de la „Competiţii“ de la Dacia, Dan Necula, m-a luat în echipă. Să fii pilot de uzină, la Dacia, era, în perioada aceea, visul suprem. Au fost trei ani de mers la uzină, timp în care am evoluat foarte mult. Mi-am permis să merg dezinvolt, să merg tare, nu conta ce stric... Ca să meargă tare, un pilot de curse are nevoie de talent, de ştiinţă şi de experienţă. Talentul îl ai sau nu de la natură, ştiinţa vine de la o şcoală de pilotaj şi ai nevoie şi de experienţă. Ori asta, la raliuri, înseamnă bani foarte mulţi. Ieri am avut un team building la Ciolpani şi am stricat: diferenţial, radiator... Sunt consumuri foarte mari, dacă mergi, sari, cazi în gropi, derapezi... Aşa că acei trei ani pe banii uzinei au însemnat un progres sportiv uriaş.
„Problema e că ne lipsesc cei şapte ani de-acasă“
Titi Aur se descurcă de minune nu numai la volan. Anul trecut a făcut senzaţie în Parcul Politehnicii din Bucureşti conducând cu spatele o bicicletă. FOTO: Mediafax
Aţi mai terminat vreodată facultatea începută la Iaşi?
Nu. Când am venit, am avut de gând, dar n-am reuşit. Dar chiar acum sunt student.
Serios?
Da. La Management, anul III, la Universitatea din Iaşi. La vară termin. A venit dintr-o ambiţie. Când am depus acte pentru un proiect european, mi-au spus că nu pot fi manager de proiect, pentru că nu am studii superioare. Şi am zis: „Da? Foarte bine! Dacă trebuie, o facem şi pe asta!“ Fiică-mea a terminat tot acolo, am recunoscut că e mai mare ca mine (râde). Încearcă să îmi dea sfaturi: „La profesorul ăla trebuie să-nveţi numai asta“... Dar nu e nevoie, pentru că mie chiar îmi place să învăţ... La vară dau licenţa, o să fie ceva cu „şcoală de pilotaj“, ce fac eu.
Cum se circulă în România, din punctul dumneavoastră de vedere?
Groaznic. Marea noastră problemă e că ne lipsesc cei şapte ani de-acasă şi că n-avem educaţie rutieră la şcoală. Trece omul strada şi nu ştie că-l poate omorî maşina! Eu mai merg în şcoli şi-i întreb pe copii: „Pe unde trebuie să trecem strada?“. „Pe trecerea de pietoni!“ „E suficient?“ „Nu! Semaforul trebuie să fie verde!“ „Este suficient ca semaforul să fie verde?“ „...“ „Ei bine, nu! Nu este suficient! Trebuie să ne asigurăm că nu trece unul care nu e atent, căruia i s-a stricat maşina... Important este nu ca semaforul să fie verde, iar tu să fii pe trecere, important e să nu vină unul care să te omoare.“
Aţi face din educaţia rutieră materie obligatorie în şcoală?
Mai mult decât obligatorie! În Germania, unde se fac ore de educaţie rutieră, este un oraş unde, în ultimii 10 ani, nu au avut niciun copil accidentat! Ori, la noi, la 16 ani ne ducem la şcoala de luat permisul, că şcoală de şoferi nu se poate numi! Te-nvaţă să bagi în viteză, să pleci de pe loc, şi gata!, dacă mai aprinzi şi farurile, eşti şofer. Un şofer se presupune că înţelege tot mecanismul: ce face maşina, ce face cauciucul, cum să anticipezi, cum să previi... Lucruri pe care instructorii noştri le fac la cursurile de conducere defensivă, dar care ar trebui învăţate la aşa-zisele şcoli de şoferi. Pe urmă, mai e şi mentalitatea „nu mie mi se întâmplă“, dar în fiecare zi, în
România, mor pe drumurile publice cinci oameni, în medie. Alţi 20 sunt accidentaţi grav şi 25 – accidentaţi uşor. Niciunul dintre ei nu pleacă dimineaţa cu gândul că „eu o să păţesc ceva azi“.
Am trecut, ne-au prins francezii, ne-au dat înapoi la italieni, am trecut din nou a doua zi, printr-o zonă plină de vipere... Muream de foame, nu mai aveam bani, dar am reuşit până la urmă să trecem.
Ne-am trezit complet dezinteresaţi în faţa Catedralei, comentând că «Notre-Dame o fi, dar mi-e o foame de n-avem unde să dormim la noapte!». Ne-am gândit să dormim într-o gară. Ghinion! Am luat metroul, am ajuns la Gare du Nord, numai că ăştia închideau gara noaptea.
În Germania, unde se fac ore de educaţie rutieră, este un oraş unde, în ultimii 10 ani, nu au avut niciun copil accidentat!
Din nou, student în anul III
> Numele: Constantin Aur
> Data şi locul naşterii: 25 decembrie 1963, Bârlad
> Familia: căsătorit, o fiică
> Studiile şi cariera:
@ 1987: student în anul III la Construcţii (Universitatea Tehnică) din Iaşi, fuge din ţară; prezent, student în anul III la Management, Facultatea de Economie, Universitatea Iaşi
@1988: Şcoala de Pilotaj Jean-Michel Fabre de la Cergy-Pontoise, Paris, Franţa
@1990: vicecampion, Campionatul Naţional de Raliuri
@1995-2006: opt titluri de campion naţional la raliuri
@2003: prima participare a unui pilot român la un întreg sezon de Campionat Mondial
@2007: campion al Raliului Avram Iancu
@2010, 2011: ultimele participări la Campionatul Naţional de Raliuri
@2009 – prezent: Şcoala de Conducere Defensivă şi Pilotaj (20.000 de cursanţi la conducere preventivă, aproximativ 750 la cursurile de pilotaj)
>Locuieşte în: Corbeanca, Ilfov
Titi Aur se descurcă nu numai la volan: anul trecut a făcut senzaţie în Parcul Politehnicii din Bucureşti, conducând cu spatele o bicicletă
Se încarcă comentariile...
