Clasele primare, printre bombe

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Victor Rebengiuc îşi aminteşte că în 1944 şcoala s-a terminat cu câteva luni mai devreme din cauza campaniei de bombardamente americane.

Cel mai convingător Moromete din câţi ne-am putea imagina a avut o copilărie „pe asfalt", pentru că nu avea rude la ţară. Din cauza sărăciei, familia era în permanentă căutare a unei chirii mai mici, ceea ce a făcut ca elevul Victor să schimbe nenumărate şcoli, dar şi să fie coleg cu propriul său frate. Clasele primare au coincis cu cel de-al Doilea Război Mondial, iar în responsabilitatea lui, atunci când sunau sirenele, intra un geamantan cu două sifoane. Se declară monarhist, îşi aminteşte cum se bucurau oamenii la încoronarea Regelui Mihai şi regretă şi acum desfiinţarea Liceului Militar de la Predeal, unde intrase ca „orfan de război". A dat admiterea la Teatru fără să-i anunţe pe „ai lui" şi a intrat la facultate penultimul, dar încrezător în şansa lui, „că poate învăţa".

„Weekend Adevărul": Aţi început şcoala odată cu debutul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum a fost, cum aţi simţit ca şcolar ce se întâmpla atunci?

Toată copilăria mea ne-am mutat în căutare de chirii mai mici. Iar în toamna anului 1939, când aveam 6 ani şi jumătate, locuiam în comuna Roşu, lângă Bucureşti. La şcoala de acolo nu m-au primit. Directorul a zis: „Trebuie o dispensă de la Minister, că n-a împlinit încă 7 ani". Ai mei au zis: „Ce să mai mergem la Minister, să ne mai complicăm... Lasă, la anul!" Şi la anul... Ne mutaserăm între timp în Rahova, undeva pe lângă Chirigiu. Şi era o şcoală care acuma s-a dărâmat, Şcoala nr. 55, pe bulevardul Tudor Vladimirescu. Iar la înscriere, mama ne-a luat şi pe mine, şi pe frate-miu, care e mai mic cu un an decât de mine. Şi când a terminat formele mele de înscriere, directorul a întrebat-o: „Şi cu ăsta mic ce faceţi?" „Păi n-are decât 6 ani şi jumătate!", zice  mama. „Dă-l încoa'!" - face directorul. Şi aşa se face că frate-miu a putut, a găsit înţelegere şi a intrat în şcoală de la 6 ani, eu de la 7. Şi am fost colegi în aceeaşi clasă.

V-a părut rău că nu intraserăţi cu un an mai devreme?

N-a fost rău, pentru că eu, când am intrat în şcoală, ştiam să scriu, să citesc, să socotesc. Pentru mine, clasa I a fost o clasă inutilă. Dar am fost premiant, cu coroniţă, premiul I până în clasa a IV-a!

Victor Rebengiuc ca premiant, cu coroniţă, la sfârşitul clasei I, împreună cu fratele său mai mic Fotografii: arhivă personală

Cine vă învăţase să citiţi?

Bunică-mea, de la 5 ani. Când mâncam, în bucătărie, acolo, ea ne punea un ziar pe masă ca să nu murdărim faţa de masă. Şi eu citeam în timp ce mâncam... „Nu mai citi, mă! Nu mai citi când mănânci acolo!", zicea. Şi întorcea ziarul invers. Şi eu citeam şi invers! (râde) Aşa am reuşit s-o exasperez pe bunică-mea, săraca!

Ce vă mai amintiţi din acea perioadă?

Că mi-a făcut o mare bucurie faptul că a fost întronat Regele Mihai. Eu şi toată generaţia mea îl iubeam enorm şi-l iubim în continuare. Îmi amintesc: „Vă ordon, treceţi Prutul!", am auzit totul, toate discuţiile... Eram la curent cu evenimentele pentru că citeam ziarele. Televiziune încă nu exista, nu mai ştiu dacă ascultam mult radio pe-atunci, aşa că citeam ziare. Pe urmă, după clasa I, am schimbat şcoala, pentru că ne-am mutat din nou, că am găsit o casă mai ieftină, tot cu chirie, pe Mihai Vodă. Şi am învăţat la „Cuibul cu Barză", pe Ştirbei Vodă, unde acum e o şcoală de muzică intrată de câţiva ani în reparaţii şi ne materminată nici în ziua de azi... În fine, îmi pare rău de şcoala aia, că acolo am stat până în clasa a IV-a.

Cum afecta războiul orele de curs, orarul? Putea şcoala să se desfăşoare nestingherit?

Aveam mai puţină mâncare, se dădea pe cartele, dar asta nu mă privea pe mine... Eu îmi vedeam de şcoală, de-nvăţătură. Am avut câteva bombardamente ale ruşilor în clasa I, dar a fost ceva foarte sumar, aşa, două-trei explozii şi s-a terminat. Pe urmă, în '44 însă, a trebuit să terminăm şcoala mai devreme din cauza bombardamentelor. Cred că s-a ştiut că urma campania de atacuri aeriene şi de-asta au întrerupt cursurile! Într-o zi, cred că era 4 aprilie, ţin minte că tocmai ne dăduseră drumul de la şcoală, cum eram coleg cu frate-miu, ne-am dus amândoi în Cişmigiu. Am luat o barcă să ne plimbăm şi, puţin mai târziu, am auzit o sirenă sunând. Asta ne-a dat o stare proastă, aşa că am tras barca la mal şi ne-am dus acasă. Nu peste mult timp a început bombardamentul. A fost ceva îngrozitor... Au urmat alte şi alte bombardamente... Asta a fost perioada nenorocită. Şi aşa am simţit noi războiul: prin bombardamente şi prin faptul că mâncarea era raţionalizată, aveam cartele, dar astea nu erau grijile noastre, în perioada aceea... Şi până la urmă asta am mâncat toată copilăria: cartofi, fasole şi varză. Iar de Crăciun şi de Paşte, câte-un pic de carne!

Victor Rebengiuc ca premiant, cu coroniţă, la sfârşitul clasei I, împreună cu fratele său mai mic p Fotografii: arhivă personală

Cu Mariana Mihuţ, în piesa „Regele Lear“, la Bulandra

Cu Mariana Mihuţ, în piesa „Regele Lear“, la Bulandra

"Asta am mâncat toată copilăria: cartofi, fasole şi varză. Iar de Crăciun şi de Paşte, câte-un pic de carne.''

Care era cea mai mare spaimă atunci?

În 4 aprilie 1944 ţin minte că au bombardat ziua, în plină zi! Dar pentru mine cele mai îngrozitoare erau bombardamentele de noapte. Noi eram pregătiţi. Aveam un geamantan mic, cu două sifoane, pe care atunci când suna alarma eu îl luam cu mine să mergem în adăpost să avem un pic de apă dacă se întâmplă să fim îngropaţi sub dărâmături, până când vom fi descoperiţi, dacă vom fi descoperiţi... Mergeam la adăpost la „Curentul", chiar lângă Mihai Vodă, pe strada Domniţa Anastasia. Auzeai sunetul bombei care se apropia, vjiuuu, te întrebai dacă vine pe tine sau nu, dar măcar erai la adăpost, aveai deasupra planşee de beton. Noaptea era însă îngrozitor. Îmi amintesc că vedeam prin nişte fante, la geamurile care erau acolo pentru aerisire. Ei bine, noaptea era lumină ca ziua! Americanii aruncau nişte paraşute luminoase, se vedea ca ziua pe stradă şi te simţeai fix în bătaia glonţului! Trăiai sentimentul că nu mai ai nicio scăpare, că nu mai ai unde să te ascunzi! Ăsta era momentul de cea mai mare panică.

Şi în acest context dramatic, care erau jocurile copilăriei?

Erau, evident, jocuri de război! Eu eram comandant, fratele meu era ajutorul comandantului, aveam sergenţi, dar n-aveam soldaţi! (râde) Niciunul nu voia să fie soldat. Şi ţineam discursuri: le spuneam că cel mai important în războaie este soldatul, el se luptă, el face, el drege... Ei bine, nu! Niciunul nu voia. Toţi voiau grade! (râde) Sigur că jucam şi fotbal: aveam o minge de cârpă, că nu aveam bani pentru mingi de-astelalte. Dar toată copilăria mea a fost o copilărie de oraş, eu n-am avut rude la ţară, sau cel puţin n-am ştiut de ele... Rudele au apărut mult mai târziu, când devenisem cunoscut ca actor! Şi le-am spus: prea târziu! Am avut nevoie de voi într-o vreme şi degeaba... Şi toată joaca noastră evolua după mersul războiului: mai întâi am fost român care-i omora pe ruşi, apoi român care-i omora pe nemţi...

Scenă din timpul repetiţiilor pentru piesa „Pygmalion“



Nu regretaţi că rareori se văd azi copii afară, la joacă?

Ba eu îi văd, dar jocurile lor nu mai sunt aşa de interesante. Stau lângă Cişmigiu acum şi chiar în faţa ferestrei noastre copiii se joacă cu mingea, fac tenis cu piciorul cum se spune. Nu ştiu cât de mult dau cu piciorul în minge, alt lucru e sigur: înjură tot timpul, de ţi se ridică părul măciucă, îngrozitor de rău! Când eram eu copil, nu doar că nu înjuram, dar nici nu ştiam înjurături! „Dracu'" - atâta ştiam!

Cum a fost liceul?

În două etape (zâmbeşte). Prima dată am dat examen la Liceul „Lazăr" şi am intrat acolo. Dar încă o dată: eu mă trag dintr-o familie sărăcuţă, care nu avea mijloace... Aşa că, după ce făcusem un an acolo, mama a descoperit că, fiind orfan de război (tatăl meu a murit în bătălia de la Stalingrad) aveam dreptul să dau examen şi să intru, dacă reuşeam, la Liceul Militar din Predeal. Unde întreţinerea era gratuită, nu aveam taxe de plătit şi era o educaţie extraordinară, se făcea carte serioasă acolo! Şi asta am făcut: am dat examen, am reuşit, am intrat, şi am repetat clasa I de liceu, pentru că trebuia s-o iei de la început! Am fost elev trei ani acolo, până în '48, când s-a desfiinţat. Pentru că era un liceu monarhist, conducerea Ministerului Apărării sau de Război, nu mai ştiu cum se numea la vremea aceea, în orice caz Emil Bodnăraş (n.r. - lider comunist) a decis desfiinţarea şcolii şi înfiinţarea unui alt liceu cu profil militar, dar comunist, la Breaza, alături. Mie mi-a părut rău...

Cum arătau uniformele vremii?

În şcoala primară era un fel de şorţ, cu guleraş, cu fundiţă roşie (zâmbeşte). În liceu aveam o uniformă bleumarin, cu şapcă, pe care scria „Liceul Gheorghe Lazăr" sau Liceul Militar şi cu număr matricol pe umăr.

Cum s-a produs decizia de a merge către actorie?

Sincer, nici nu-mi trecea prin cap! Ai mei, după ce s-a desfiinţat Liceul Militar de la Predeal, odată cu prima reformă a învăţământului, din 1948, au căutat soluţii. Şi s-au înfiinţat Şcolile Medii Tehnice, iar ideea era că dintr-un liceu obişnuit ieşi cu o diplomă de Bacalaureat, ori de-aici ieşeai cu o meserie. Iar ai mei au spus: „Intri într-o Şcoală Medie Tehnică, ai o meserie când termini şcoala, poţi să intri undeva, să fii angajat... " Şi m-au trimis la Şcoala de Electrotehnică. Iar acolo, unii din colegii mei mi-au zis: „Dumneata o să joci într-o piesă pe care-o punem noi în scenă. În perioada aia se făceau piese de propagandă. Piesa asta în care urma să joc eu se numea: „Ce i s-a-ntâmplat Gherghinei"... Iar Gherghinei ce i ­se-ntâmplase (râde ironic): că în loc să se ducă la medicul pe care Partidul îl pusese la Stat, acolo, se dusese la doftoroaia satului... Şi aia, nenorocita, care era cu chiaburul de conivenţă, ca să distrugă tot ce era în jurul lor... Asta a făcut. Iar eu jucam chiaburul! Aveam o mustaţă desenată cu creionul de colegi... Eram copil, nu aveam decât vreo 17 ani! Şi era prima dată că făceam chestia asta! Şi ţin minte, după aceea, că m-am demachiat cu untdelemn, cu o batistă înmuiată în untdelemn ­m-am frecat să îmi şterg mustaţa.

"Noaptea era lumină ca ziua! Americanii aruncau nişte paraşute luminoase, se vedea ca ziua pe stradă şi te simţeai fix în bătaia glonţului! ''

"Eu jucam chiaburul! Aveam o mustaţă desenată cu creionul de colegi... Eram copil, nu aveam decât vreo 17 ani! ''

„Am intrat penultimul la facultate"

„Weekend Adevărul": Deci primul rol a fost de chiabur...

Scenă din timpul repetiţiilor pentru piesa „Pygmalion“

Cu Mirela Oprişor, la repetiţiile pentru piesa „Ivanov“

Da, iar un coleg de-al meu de clasă, care era dansator într-un cămin cultural, mi-a zis: „Uite, şi noi punem o piesă la cămin şi n-avem chiabur. Nu vrei să vii şi la noi?". „Ba da, viu!", i-am răspuns. La mine era o chestie de hobby. În loc să mă duc să bat mingea pe maidan, îmi plăcea chestia asta! Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea deveni o profesie, un mod de a-mi trăi viaţa! Instructorul ăla de la cămin m-a agreat, m-a luat cu el la piesele pe care le făcea pe la căminele din tot Bucureştiul. Devenisem o vedetă de cartier! (râde) Iar la sfârşitul ultimului an de la Electrotehnică, am făcut un spectacol, acolo, cu o piesă „Nea Nae învaţă carte". Şi pentru alfabetizare se făcea propagandă şi din ce văd, cred că şi acuma ar merge. Nea Nae era un portar care intra în tot felul de încurcături pentru că nu ştia carte, toată piesa era de fapt o serie de gaguri. Directorul şcolii, după ce a văzut piesa, a venit la mine să-mi zică: „Băi, Victor, dar tu ar trebui să dai la Teatru!" Nu eram pregătit, nu aveam nicio idee ce s-o cere la admitere la Teatru, nici nu le-am spus nimic alor mei. Dar am reuşit la examen, printre ultimii, de fapt penultimul cred că am fost...

A fost grea admiterea?

Sigur... Erau nişte „monştri" imenşi în comisia de examinare: Manolescu, doamna Buzescu, Bălţăţeanu, Finteşteanu, Costache Antoniu, Timică... Numai monştri, monştri ai teatrului... Eu tremuram ca varga când am intrat acolo, nici nu ştiam ce spun, nici acum nu ştiu ce-am făcut. Şi când am reuşit, am fost repartizat la clasa doamnei Aura Buzescu, unde a fost extrem de bine pentru mine. A fost o mare profesoară şi m-a învăţat enorm. Ei îi datorez baza mea ca actor. Temelia, ea mi-a pus-o. După aceea, au fost destui care-au adăugat la construcţia asta.

Vi se pare că a scăzut calitatea studenţilor astăzi?

A scăzut calitatea întreg învăţământului! În momentul de faţă e o aiureală! Nu se poate să ai într-o clasă de actorie 60 de studenţi, cum sunt acum! Dacă vrei performanţă, trebuie să ai maximum 20, cel mult! 20 e deja foarte mult! Pe timpul meu, primii doi ani erau eliminatorii. Din cei 20, care eram la început, după primii doi ani rămăseserăm 8. Se constata uneori că nu ai posibilitatea de a creşte, de a te dezvolta, şi ţi se spunea: „N-ai ce să cauţi aici! Du-te şi fă altceva!". Iar aceşti studenţi erau transferaţi, în general la Litere, la Universitate. Astăzi, Facultăţile nu mai pot face la fel pentru că interesul lor e să ia banii studentului. Nu-i pot spune: pleacă de aici, pentru că pleacă şi cu bani! Aşa că spun: „Lasă-l, domnule, dacă el vrea să plătească, să-l lăsăm"...

Bac-ul din vară a fost un avertisment?

A arătat că nu s-a învăţat! Noi ştiam o treabă: că trebuie să-nvăţăm! Aveam şi profesori foarte buni şi nimeni n-a negociat vreodată o notă! Nici nu exista aşa ceva! Nu ştiu nici măcar pe unul dintre colegii mei care să fi încercat „să dea ceva" ca să treacă un examen. Cred că profesorul l-ar fi aruncat cât colo! Nu ştiu dacă profesorii erau foarte bine plătiţi atunci, dar îşi ştiau menirea de profesori, iar interesul lor era ca tu să-nveţi! Lucrurile s-au degradat treptat. Când noi îl aveam pe fiul nostru în şcoală, în urmă cu vreo 30 de ani, lucrurile începuseră deja să se schimbe în rău...

Apropo de fiul dumneavoastră, Tudor. Ţinând cont că amândoi, atât dumneavoastră cât şi soţia, Mariana Mihuţ, eraţi actori extrem de apreciaţi, nu v-aţi gândit niciodată să-l îndrumaţi în această direcţie?

Nu! L-am lăsat să facă ce vrea el...Mai ales că am avut exemple dramatice, de-a dreptul, de copii de actori care au fost obligaţi să aleagă profesia de actor şi care au sfârşit tragic. Nu s-au regăsit acolo, nu aveau ce să caute. Şi-au ascultat părinţii şi asta n-a fost bine deloc, au devenit nişte actori rataţi. Puteau fi străluciţi în alte domenii...

"A scăzut calitatea întreg învăţământului! În momentul de faţă e o aiureală! Nu se poate să ai într-o clasă de actorie 60 de studenţi.''

8 studenţi din 20 au rămas în clasa de actorie din care făcea parte Victor Rebengiuc, după primii doi ani de facultate.

Cu Mirela Oprişor, la repetiţiile pentru piesa „Ivanov“
Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite