Exclusiv Șansa istorică pe care o are Republica Moldova să rezolve situația Transnistriei. Rolul pe care l-ar putea juca România, explicat de un expert din Elveția
0Republica Moldova pare să dețină mai multe pârghii de influență asupra Tiraspolului decât oricând în istoria recentă. Într-o analiză pentru „Adevărul”, politologul Marius Ghincea, de la Universitatea ETH Zurich, explică în ce fel poate profita Chișinăul de această oportunitate istorică.
Suspendarea iminentă a livrărilor de gaze naturale către Transnistria, anunțată de Gazprom pentru 1 ianuarie 2025, a stârnit numeroase comentarii și analize referitoare la soarta regiunii separatiste. Criza energetică survine într-un moment în care Republica Moldova pare să dețină mai multe pârghii de influență asupra Tiraspolului decât oricând în istoria recentă. Politolog la universitatea elvețiană ETH Zurich și la Institutul Universitar European din Florența, Marius Ghincea explică, într-o analiză pentru „Adevărul”, care ar fi evoluțiile economice și politice din regiunea secesionistă și oportunitățile pentru Republica Moldova.
Adevărul: Momentul anunțului Gazprom pare să fie unul de cotitură pentru Transnistria. Autoritățile de la Chișinău vorbesc zilele acestea în termeni extrem de gravi despre suspendarea furnizării de gaze drept o provocare și o încercare de șantaj a Rusiei la adresa Moldovei. Suspendarea furnizării gazelor afectează în principal Transnistria și, indirect, Moldova, prin limitarea capacității de producție de energie electrică. Cum s-a ajuns aici și ce înseamnă asta pentru Transnistria ca proiect politic secesionist?
Marius Ghincea: Contextul general este rezultatul unor evoluții succesive petrecute în ultimul deceniu, accentuate de conflictul din Ucraina și de sancțiunile internaționale împotriva Rusiei. Proiectul secesionist din stânga Nistrului își găsește fundațiile pe patru piloni. Primul e sprijinul economic și politic din partea Moscovei. Al doilea e capacitatea de a furniza bunuri și servicii publice populației locale la un nivel care, în anii 1990 și 2000, părea mai bun decât pe malul drept al Nistrului. Al treilea ține de interesele economice și de putere ale conglomeratului Sheriff și ale Ministerului Securității de Stat (MGB). În fine, al patrulea pilon e ideea unei identități supra-etnice separate de cea de pe malul drept al Nistrului.
În ce măsură s-au schimbat între timp lucrurile?
Primi trei piloni sunt acum într-un stadiu avansat de erodare. Rusia nu mai poate susține economic și militar Tiraspolul ca altădată, nici nu mai are acces facil la regiune prin granița cu Ucraina, iar politicile Chișinăului în privința tranzitului ofițerilor ruși au blocat rotația și aprovizionarea forțelor rusești din Transnistria. În paralel, criza economică a lovit regimul separatist, iar capacitatea acestuia de a oferi servicii sociale peste nivelul Republicii Moldova a scăzut dramatic. Anunțul cu privire la suspendarea furnizării căldurii și apei calde este o expresie a acestei capacități din ce în ce mai scăzute de a oferi servicii publice în regiune. Pentru Sheriff, care controlează mare parte din economia regiunii, exporturile către Occident au devenit mai importante decât cele către Rusia, iar contrabanda prin portul Odesa este acum aproape imposibilă. Cât despre ideea unei națiuni transnistrene distincte, ea nu a prins niciodată suficientă forță identitară. Prin urmare, anunțul Gazprom, venind peste aceste slăbiciuni preexistente, dezvăluie cât de fragil este status-quo-ul transnistrean, cât de mult a crescut puterea efectivă a Chișinăului, putere pe care refuză să o folosească, și cât de limitate sunt opțiunile transnistrenilor.
Cât a contat în ecuație gazul rusesc
De ce a jucat gazul rusesc un rol atât de important în menținerea regimului separatist din Transnistria?
Importanța gazului rusesc poate fi înțeleasă prin faptul că Tiraspolul construise un întreg model economic bazat pe energie ieftină și neplătită efectiv către Gazprom. Industria locală, începând cu uzinele energofage, funcționa grație accesului facil la acest gaz. În plus, gazul rusesc reprezenta o formă de subvenționare economică a autorităților transnistrene, care foloseau energia, în parte, pentru a produce energie electrică ce era vândută către malul drept al Nistrului, aducând venituri bugetare Tiraspolului. Pe lângă aceasta, exporturile industriilor energoface finanțau și ele bugetul public, din care se asigură pensiile și salariile, precum și funcționarea serviciilor publice.
La toate acestea se adaugă faptul că, pentru Moscova, sprijinul acordat Tiraspolului reprezenta un instrument politic de presiune asupra Republicii Moldova. Situația se schimbă radical atunci când Ucraina nu mai permite tranzitul gazului rusesc, iar Gazprom decide să sisteze furnizarea. Orice rută alternativă, de pildă cea trans-balcanică, trece inevitabil prin România și se află acum sub controlul direct al autorităților moldovene. În acest mod, Tiraspolul nu mai poate menține privilegiile anterioare fără a se înțelege cumva cu Chișinăul și, implicit, cu Bucureștiul.
O șansă istorică pentru Republica Moldova
Ați comentat anterior că această situație aduce o serie de oportunități pentru autoritățile de la Chișinău. Despre ce oportunități e vorba și cum ar trebui să „joace” Chișinăul?
Eu consider că se deschide o „fereastră de oportunitate” și că, pentru prima dată de la începutul anilor ’90, Chișinăul are la îndemână toate atuurile necesare reintegrării. Energia este unul dintre ele, deoarece regiunea nu mai poate funcționa fără furnizarea de gaze și electricitate, iar orice contract de acest tip va necesita acordul Republicii Moldova și, indirect, al României. Un alt atu ține de comerț, în condițiile în care Sheriff și alți actori economici influenți din stânga Nistrului exportă aproape exclusiv către UE, unde merg peste 80% din exporturile regiunii. Pentru un proces de reintegrare, Chișinăul poate și trebuie să discute direct cu acești actori, promițându-le, de exemplu, o „amnistie economică” în schimbul reacceptării ordinii constituționale moldovenești. Un alt pas presupune investiții masive în servicii publice pe malul stâng al Nistrului, pentru a combate narativul potrivit căruia viața în Republica Moldova e sub nivelul Transnistriei. Nu în ultimul rând, este nevoie de un plan etapizat privind dreptul de vot și reprezentarea politică a transnistrenilor, pentru că introducerea imediată a sute de mii de electori cu opțiuni pro-ruse ar schimba echilibrul politic de la Chișinău.
O fereastră de oportunitate ce trebuie exploatată
Menționați dreptul de vot și amnistia economică. În ce ar consta exact aceste mecanisme, având în vedere că, până acum, Chișinăul se arăta inflexibil în a considera o posibilă reintegrare pe termen scurt și mediu?
Cea mai sensibilă problemă se referă la maniera în care proprietățile și afacerile unor conglomerate economice locale, precum Sheriff, au fost consolidate prin privatizări opace sau prin contrabandă și alte scheme ilicite. În mod normal, ar trebui să existe o răspundere juridică pentru toate aceste ilegalități. Totuși, dacă obiectivul strategic al Republicii Moldova este reintegrarea, atunci un compromis ar putea consta în renunțarea la sancționarea retroactivă, cu condiția ca acești actori să accepte jurisdicția Chișinăului, să plătească impozite conform legislației Republicii Moldova și să faciliteze reintegrarea.
E un precedent delicat, pentru că ridică probleme de moralitate și justiție, dar negocierile internaționale arată că, uneori, astfel de soluții pot fi mijlocul de a obține un câștig strategic mai mare. În ceea ce privește dreptul de vot, se poate discuta, spre exemplu, despre acordarea treptată a reprezentării politice, pe un interval de aproximativ 3-4 ani, invariabil după alegerile parlamentare din vară, timp în care regiunea să fie integrată administrativ și economic, iar locuitorii să se familiarizeze cu legislația și valorile Republicii Moldova. În felul acesta, se reduc riscurile unor schimbări bruște în configurația politică de la Chișinău.
Ce pot face moldovenii
Dincolo de interesele transnistrene, cum se poziționează mai exact politicienii de la Chișinău? Există voință politică reală pentru a împinge lucrurile într-o direcție atât de ambițioasă?
Depinde foarte mult de cine controlează majoritatea parlamentară după alegerile din vară și de cât de mult sprijin primește Republica Moldova de la partenerii occidentali. O mare parte a elitei politice de la Chișinău e tentată să trateze cu prudență subiectul, tocmai pentru că se teme de efectul electoral nedorit dacă transnistrenii ar avea drept de vot imediat. Există și teama legitimată de-a lungul timpului că mulți agenți ai Rusiei din stânga Nistrului ar fi integrați automat în instituțiile Republicii Moldova, cu riscuri majore pentru securitatea națională. În același timp, nimeni nu ar trebui să ignore oportunitatea unică de a avansa pe calea reîntregirii.
Putem să vorbim de o adevărată șansă istorică pentru Republica Moldova?
Dacă influența Rusiei este la un minim istoric și oligarhii de la Tiraspol cedează din motive economice, este posibil ca aceasta să fie o șansă istorică. Eu cred, însă, că această prudență este de fapt o expresie a slăbiciunii și lipsei de voință politice. Este nevoie de mai multă ambiție în direcția reintegrării, mai ales că nu știm exact cât va dura această fereastră de oportunitate. Ca întotdeauna, totul e legat de priceperea cu care liderii politici pot gestiona un asemenea proces și de modul în care vor reuși să controleze riscurile inerente oricărui proiect geopolitic de asemenea natură. Gândiți-vă la reintegrarea landurilor din Germania de Est, la sfârșitul Războiului Rece. Dacă liderii germani ar fi stat să se gândească la riscurile, provocările, costurile unei unificări, Germania ar fi fost divizată și astăzi. Este nevoie de ambiție, de voință politică.
Cum pot ajuta România și UE
România a declarat de mai multe ori că sprijină necondiționat integritatea teritorială a Republicii Moldova. Cum ar putea concret ajuta Bucureștiul la accelerarea sau la asigurarea unui proces de reintegrare fără convulsii majore?
România are deja o prezență economică semnificativă în Republica Moldova și, de ani de zile, promovează la Bruxelles cauza Chișinăului. Bucureștiul se implică puternic prin investiții și proiecte în domeniile infrastructurii, telecomunicațiilor, serviciilor medicale, educației, servicii financiare ori producție industrială. România controlează acum și furnizarea de electricitate și gaze în Moldova și Transnistria, deci are pârghii de influență și control, pe care le-ar putea folosi pentru a impune condiții politice, mai discrete sau mai publice.
Dar Uniunea Europeană?
La nivelul Uniunii Europene, există instrumente financiare extrem de importante care pot fi mobilizate pentru a susține o potențială reintegrare. Se poate oferi asistență macro-financiară, consultanță în reformarea instituțiilor publice și a sistemului judiciar, dar și sprijin pentru modernizarea infrastructurii energetice. De pildă, un program european de extindere și conectare la rețeaua europeană de gaze și electricitate ar crea și în Transnistria condițiile tehnice și juridice pentru a se racorda și mai bine la piața comună. Ajutorul UE e esențial inclusiv pentru a convinge elita transnistreană că reintegrarea are beneficii tangibile și rapide care depășesc costurile asociate pierderii statului de „zonă gri”, care de altfel a și limitat în ultimul deceniu potențialul de a face profit a conglomeratului Sheriff.
Câtă putere mai are Rusia asupra Republicii Moldova și a Transnistriei
Dincolo de teoriile optimiste, unii se tem că Rusia ar putea încerca, în disperare, să blocheze sau să submineze apropierea dintre Tiraspol și Chișinău. Cât de real este acest pericol și cât de mult mai poate influența Moscova situația?
Moscova nu și-a pierdut complet capacitatea de a destabiliza regiunea, însă e mult mai limitată față de acum 10 sau 20 de ani. În primul rând, războiul din Ucraina și sancțiunile au slăbit semnificativ economia Rusiei și au pus o presiune enormă pe instituțiile sale de securitate, militare și diplomatice. În al doilea rând, accesul fizic al Rusiei în Transnistria este practic blocat. Granița cu Ucraina este închisă, iar Chișinăul nu mai permite rotația ofițerilor ruși prin aeroportul din capitala Republicii Moldova. Într-adevăr, pot exista provocări, sabotaje, atacuri cibernetice sau alte forme de ingerință. Nu mai e însă realist scenariul în care armata rusă să poată susține un conflict convențional în Transnistria, așa cum a făcut la începutul anilor ’90, nici măcar cu acele câteva mii de soldați, majoritatea dintre ei recrutați local și fără pregătire de luptă adecvată.
În aceste condiții, vedeți un scenariu prin care Transnistria să rămână totuși în aceeași situație de până acum?
Dacă Republica Moldova nu va demara un plan îndrăzneț de reintegrare, chiar dacă există această fereastră de oportunitate, atunci Moldova va rămâne cu o zonă gri, un pol de criminalitate organizată, în perpetuitate. Înțeleg de ce elitele politice de la Chișinău consideră că e mai puțin riscant, din punct de vedere electoral și geopolitic, să păstreze o stare de „conflict înghețat” pe o durată nedeterminată. Tiraspolul va încerca, fără dubii, să escaladeze unele tensiuni sau, din contră, să se redirecționeze. Însă elitele transnistrene au foarte puține opțiuni viabile—sunt într-o situație foarte neplăcută și toată lumea știe asta. În același timp, fereastra de oportunitate se poate închide rapid dacă la Chișinău forțele politice pro-ruse câștigă alegerile parlamentare din vară. Un astfel de scenariu ar îngheța din nou oportunitățile de reintegrare, iar regiunea ar continua să existe într-o situație incertă și precară.
„Doarme” din nou Bucureștiul?
Să luăm în calcule scenariul nedorit în care pro-rușii ar reveni la putere la Chișinău și această fereastră de oportunitate se închide. Care ar fi opțiunile Bucureștiului?
În cazul unui asemenea scenariu, Bucureștiul s-ar află într-o situație neplăcută, dar nu imposibilă. Prin eliminarea rutei ucrainene de livrare a gazelor, Bucureștiul a dobândit încă o pârghie de influență și control direct atât în relația cu Chișinăul cât și cu Tiraspolul. Prâghii pe care le poate folosi dacă forțele politice pro-ruse acționează semnificativ împotriva intereselor românești în privința Transnistriei. Vorbim aici de posibilitatea suspendării tranzitului gazelor, de limitarea accesului pe piața românească și europeană a exporturilor transnistrene, de impunerea de sancțiuni economice individuale împotriva actorilor politici cheie. Toate acestea sunt instrumente pe care Bucureștiul le poate folosi, dacă apare nevoia.
Însă nu îmi este clar că Bucureștiul are un proiect sau o viziune clară în ceea ce privește Transnistria. Nu îmi este clar că MAE sau executivul, incluzându-l aici pe președinte, știu ce vor să obțină în relație cu Transnistria. Iar dacă Bucureștiul nu știe ce vrea, cu greu poate acționa într-o direcție sau alta.
Anunțul Gazprom de suspendare a furnizării gazelor, blocarea rutelor de tranzit prin Ucraina și slăbirea influenței rusești au transformat Transnistria într-o regiune fragilă, mai dependentă ca oricând de voința politică și de deciziile economice ale Chișinăului și, indirect, de ale Bucureștiului. Rămâne de văzut dacă și în ce măsură guvernarea pro-europeană își va asuma riscurile implicate de o potențială reintegrare accelerată a Transnistriei, mai ales în pragul unui an electoral dificil.
De asemenea, rămâne de urmărit care va fi rolul jucat de România și de Uniunea Europeană, ambele având resurse și pârghii importante pentru a sprijini reintegrarea și pentru a preveni eventualele derapaje sau reveniri la vechile tensiuni. În clipa de față, însă, toate indiciile arată că status-quo-ul transnistrean este mult mai șubred decât a fost în ultimele decenii. Chișinăul poate profita de această oportunitate istorică, dar numai dacă va ști să gestioneze cu înțelepciune atât interesele electorale pe termen scurt, cât și provocările majore de securitate și fiscale pe termen lung.
Se încarcă comentariile...
