Povestea combatanților ce duc un război de gherilă împotriva dictaturii militare din Myanmar: „Nu i-aș dori iadul nostru nici celui mai mare dușman”

Soldați, profesori și medici luptă pe frontul Loikaw, lângă granița cu Thailanda, pentru a-și recupera pământul de la junta care guvernează țara de la lovitura de stat din 2021, dar și pentru a proteja civilii, relatează El Pais.

Locuitori din Myanmar au trecut granița în Tailanda după lovitura de stat FOTO EPA-EFE

„Deși am preluat controlul asupra acestei părți a graniței, asta nu înseamnă că SAC [Consiliul Administrației de Stat, numele oficial al juntei din Myanmar] a încetat să lanseze atacuri cu avioanele sale”, spune un soldat în vârstă de 26 de ani, al cărui nume de război este „Bye Bye”. 

Tânărul combatant și-a părăsit orașul Loikaw după lovitura de stat, fugind în munți alături de alte sute de locuitori, după care s-a alăturat grupului revoluționar Forța de Apărare a Naționalităților Karenni (KNDF), activ în statul Kayah, centrul conflictului civil care însângerează Myanmarul de aproape patru ani.

După decenii de guvernare a juntelor militare, în 2015 în Myanmar au avut loc primele alegeri libere, încheiate cu victoria lui Aung San Suu Kyi, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Pace.

Dar, confruntată cu perspectiva modificării Constituției, ce prevedea ca anumite Ministere și 25% din mandatele parlamentare să revină armatei, generalul Min Aung Hlaing a preluat puterea prin lovitură de stat, la a 1 februarie 2021.

Protestele civile au fost reprimate cu violență, dar manifestanții n-au renunțat, organizându-se într-o rezistență.

Grupările ce luptă împotriva dictaturii militare

În prezent, coalizați împotriva dictaturii sunt nu doar membri ai Forței de Apărare a Poporului, armata Guvernului de Unitate Națională aflată în prezent în exil, ci și grupuri etnice care luptă din 1948 pentru autonomie și drepturile minorităților indigene.

Unitatea de gherilă Karenni trebuie să traverseze un râu și apoi jungla pentru a ajunge la Demoso, o fortăreață rebelă. Umiditatea, malaria, ambuscadele și traseul sinuos sunt pericole permanente, iar amenințarea continuă a bombardamentelor nu le dă nici cel mai mic răgaz pentru odihnă.

Se opresc abia la amurg, când își agăță plasa de țânțari, își întind covorașul pe care vor dormi, desemnează paznici și aprind focul pentru a fierbe orezul. 

Acești revoluționari entuziaști sunt generația Z din Myanmar, majoritatea tineri între 20 și 30 de ani, maturizați înainte de vreme după ce au fentat de atâtea ori moartea.

„De la lovitura de stat, totul s-a schimbat. Înainte, terminam liceul și doream să merg la universitate și, ca toți tinerii din Myanmar; eram fericit pentru că, pentru prima dată în istoria țării noastre, știam că sunt în sfârșit liber. Dar aceste vise au fost spulberate și nu am avut de ales decât să punem mâna pe arme. Fie pierdeam totul, fie luptam, nu existau alternative”, spune Thu Ra Aung, în vârstă de 21 de ani,  soldat din Batalionului al treilea din cadrul KNDF. Își ridică tricoul și arată spre o dată tatuată pe coaste: 10 aprilie 2024, ziua în care fratele său a fost ucis. „A fost și el un revoluționar. Din ziua în care a fost ucis, nu mai știu ce înseamnă să fii fericit.”

„Să fii revoluționar înseamnă să renunți la tot: familie, prieteni, planuri... Este dureros, dar necesar. Junta comite crime de nedescris: bombardează școli, spitale, tabere de refugiați”, continuă tânărul.

Războinicii se pregătesc să plece la luptă pe frontul Loikaw, unde trupele juntei avansează, determinându-i pe civili să fugă din calea lor, în mijlocul exploziilor.

„Nu am avut de ales decât să ne angajăm în acest război, dar războiul este o monstruozitate. Am pierdut un frate în vârstă de 19 ani, care a fost ucis de armată, și nu trece o clipă fără să mă gândesc la el. Dar mă gândesc și la soldatul care l-a ucis. Din acea zi, nu am mai râs”, spune Pasqwar Let, în vârstă de 21 de ani. El călătorește alături de 15 camarazi într-o camionetă. Frontul este aproape și el se confesează. „De fiecare dată când plec la luptă, mă rog Domnului să îi dea mamei puterea să mă ierte pentru durerea pe care i-o voi provoca dacă mor”.

În sat, luptele continuă din casă în casă, șuieratul gloanțelor răsunând printre tufișuri și dincolo de drumuri, bombele de 120 de milimetri calibru și rachetele Grad zguduind pereții caselor.

„Trebuie să efectuăm o retragere strategică, să-i forțăm să înainteze, să-i atragem în lanurile de orez și, odată ce sunt prinși în capcană, îi atacăm cu unități mici din toate părțile”.

Asta înseamnă război de gherilă: lovește și fugi, exploatează terenul în avantajul tău, atacând inamicul acolo unde este cel mai vulnerabil.

Generalul Maui, un lider militar al KNDF în vârstă de 31 de ani, explică strategia, apoi coordonează personal retragerea oamenilor săi. La adăpostul nopții, într-o tabără de lângă Demoso, generalul declară: „Neavând suficiente arme pentru un atac frontal, tactica și inteligența sunt esențiale pentru rezultat. Trebuie să ne asigurăm că armata vine după noi și cade în capcana întinsă de noi”.

Maui are diplomă în geologie, a studiat în străinătate și a lucrat ca agronom, dar toate acestea aparțin acum trecutului

„Luptăm pentru o țară care să respecte minoritățile indigene, pentru o formă de guvernământ a federalismului democratic, în care devizele sunt dreptatea, pacea și munca. Nu luptăm pentru un steag; nu ne dorim modelul american, european sau chinez; vrem să trăim în pace și armonie cu pământul nostru”, spune el. Înainte de a pleca, el adaugă: „De un lucru sunt sigur: în cele din urmă, vom câștiga. Nu avem altă alternativă; dacă pierdem, nu i-aș dori iadul nostru nici celui mai mare dușman.”

Refugiul oferit de Demoso

Peste 5.000 de persoane au fost ucise, potrivit ONU, în timp ce trei milioane de persoane au fost strămutate în interiorul țării. În plus, 18 milioane de persoane au nevoie de asistență umanitară imediată.

Rezistența controlează aproape jumătate din țară, iar asta grație faptului că insurgenții, deși nu dispun de muniție și echipament antiaerian semnificativ, se bucură de un sprijin important în rândul populației, care suferă din cauza bombardamentelor trupelor lui Hlaing. Aproape 200 de școli au fost bombardate, potrivit cifrelor Radio Free Asia, peste 300 de spitale și clinici au fost lovite și armata a lansat atacuri și asupra taberelor de refugiați.

La puțin peste zece kilometri de frontul Loikaw se află Demoso, al doilea oraș ca mărime din zonă. În prezent, acesta adăpostește peste 150.000 de persoane, mai bine de jumătate din populația regiunii, care au căutat refugiu în oraș după ce forțele rebele l-au cucerit în noiembrie 2023. Luptele care fac ravagii în Kayah au determinat majoritatea locuitorilor să își părăsească locuințele și să se refugieze aici.

Demoso este un loc de o frumusețe rară, unde totul are un aer atemporal, de la pagodele cu domuri albe la câmpurile de orez, unde lucrează bărbați și femei cu capul acoperit de pălării conice tradiționale, și munții verzi și aurii, unde copiii lor au construit adăposturi și au săpat tranșee. Dar dincolo de peisaj, intrarea în oraș dezvăluie tragediile conflictului.

„Când am ajuns la școală, copiii mi-au spus că avioane zboară constant deasupra capetelor noastre. Am fugit din clasă să văd încotro se îndreptau și, când m-am uitat în sus, mi-am dat seama că un avion cu reacție venea direct spre noi”, povestește Nay Lin Aung, în vârstă de 26 de ani, profesor de matematică. În dimineața zilei de 5 februarie 2024, el era în clasă când școala Daw See Ei a fost bombardată „I-am adunat pe toți copiii și am fugit la refugiu. La scurt timp după aceea, a avut loc o explozie”, povestește el, adăugând că patru elevi ai săi au fost uciși în acel atac.

Un spital ascuns în frunziș

„Majoritatea răniților care vin aici sunt victime ale minelor, ale obuzelor de artilerie sau ale bombardamentelor. Pentru a-i salva, trebuie să efectuăm amputații. Avem foarte puține instrumente și medicamente, așa că nu avem de ales: trebuie să amputăm membrul pentru a le salva viața”, spune Soe Ka Naing, un medic în vârstă de 31 de ani care conduce singurul spital din Demoso, ascuns adânc în junglă. Când a izbucnit lovitura de stat, medicul a părăsit Yangon și a venit în Kayah prin rute clandestine.

„Imediat ce a avut loc lovitura de stat, am participat la acțiuni de gherilă urbană în Yangon. Apoi am decis să vin aici, pentru a-mi sprijini camarazii și oamenii care locuiesc în această zonă de război”, spune el.

Spitalul este de fapt doar un șir de barăci protejate de ramuri de copaci. Înăuntru, bărbați, femei și copii sunt înconjurați de sânge, bandaje și tuburi. Ei nu plâng și nu se vaită, abandonându-se durerii în tăcere.

La lăsarea serii, generalul Maui își scoate bereta, uniforma, lasă jos M-16-ul și apucă o chitară. Acompaniat de camarazii săi, el cântă un cântec, suav precum un cântec de leagăn, melodia unui om ce îndrăznește să viseze. „Uneori mă înec în lacrimi, dar niciodată nu le las să mă doboare. Așa că, atunci când negativitatea mă învăluie, știu că, într-o bună zi, totul se va schimba, pentru că mereu am sperat, m-am rugat, ca oamenii să decidă că nu mai vor să lupte, că nu vor mai fi războaie, iar copiii noștri se vor juca: într-o zi, într-o zi, într-o zi.”