Gustul amar al ananasului

Cultivatorii de ananas lucrează câte 14 ore pe zi, inclusiv în ture de noapte.

Dacă aş pune un pariu pe numele ţării de unde ne provine ananasul pe care-l mâncăm, probabil aş câştiga: Costa Rica. Nu e greu de ghicit, dacă ne gândim că trei fructe de ananas din patru consumate în Europa sunt cultivate în ţara din America Centrală. Acum câteva luni, am avut şansa să vizitez Costa Rica.

Am aflat astfel de adevăratele „bătălii" duse de sindicaliştii culegătorilor de fructe şi de agricultori pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă extrem de dure. În câţiva ani, ananasul a ajuns în fruntea clasamentului vizând exporturile naţionale, depăşindu-l chiar pe cel de banane. Însă culegătorii de ananas au devenit bătata de joc a bogaţilor proprietari de pământuri, care au înăsprit nepermis de mult condiţiile de muncă ale angajaţilor. Aceştia sunt obligaţi să lucreze şi noaptea, doar la lumina lunii, expuşi atacurilor animalelor sălbatice şi mai ales ale şerpilor. O tură nu durează mai puţin de 14 ore, iar culegătorilor nu li se dau nici cele mai elementare mijloace de a se proteja de substanţele chimice nocive folosite ca îngrăşămâmt.

Cultivarea ananasului înseamnă o muncă solicitantă. În afară de prima aplicare a îngrăşămintelor (inclusiv fosfor), dezvoltarea acestui fruct mai presupune doze repetate de fertilizante. Rezultatul este că pânza freatică suportă o otrăvire constantă. Toxicitatea crescută a apei din zonă a dus la îmbolnăvirea localnicilor, al căror aparat respirator a fost afectat.

Ca şi cum motivele de îngrijorare nu ar fi de ajuns, anul acesta a mai apărut unul: posibilitatea ca în ţară să fie introdus ananasul transgenic. La sfârşitul lui 2010, Comitetul Naţional pentru Biosiguranţă şi-a dat aprobarea pentru o primă însămâmţare în toamna acestui an. În zadar organizaţiile de mediu şi agricultorii s-au unit pentru a pune stavilă unei culturi considerate iresponsabile, ale cărei consecinţe pentru sănătatea oamenilor nu sunt cunoscute.