De ce Big Brother avem nevoie. Şi cum nu trebuie impusă legislaţia respectivă

Promotorii legislaţiei tip "Big Brother" în România au cam ratat până acum, dar lucrează mai departe în acest sens. Ediţia curentă a FP România publică o analiză SWOT, la mai multe mâini, a acestei legislaţii locale cu privire la securitatea cibernetică – corectarea legii 82/2012 (declarată neconstituţională), completarea Legii nr. 506/2004 şi proiectul de lege pentru modificarea OG 111/2011 privind comunicaţiile electronice.

Articol din dosarul de copertă al ediţiei FP România nr. 46 (iunie/ iulie 2015) 

În orice oraş-stat al Greciei Antice exista un spaţiu privilegiat, un loc central al dialogului, al întâlnirilor dintre cetăţeni şi legiuitori, un spaţiu spiritual, politic şi artistic, unde tineri şi bătrâni serveau prin luptă, în momentele de cumpănă ale polis-ului, ori se bucurau împreună de binefacerile gimnasticii, în celebrele întreceri atletice. Mai târziu acest loc de adunare s-a dovedit un excelent creuzet al comerţului. Acest loc seamană izbitor cu un spaţiu pe care îl accesăm astăzi cu toţii, fără a-l atinge fizic. Un spaţiu în care ne permitem să fim creativi, comunicativi, un loc în care distanţele geografice n-au nicio imortanţă, în care doar ideile, credinţele şi interesele sunt liantul dintre indivizi. Cel mai preţios aspect al acestui contract nevăzut este libertatea, în toate formele sale – acolo existenţa ta poate pendula între anonimat şi notorietate.

Pat germinativ pentru orice tip de activitate, world wide web nu este ferit de riscuri, pericole şi ameninţări care se transformă adesea în provocări, agresiuni şi sfidări ale libertăţii noastre. Multe democraţii şi-au pus problema reglementării celor trei W alături de celelalte forme de comunicare în scopul prevenirii noilor tipuri de riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale. 

În acest context, prezenta analiză SWOT, realizată de experţi ai Centrului de Studii Avansate din Bucureşti, caută să evalueze dacă şi cât de necesară este o „Lege Big Brother” pentru România.

puncte tari 

• Complexitate şi evoluţia continuă a riscurilor şi ameninţărilor cibernetice face necesare procedurile vizate de o asemenea legislaţie – cadrul juridic românesc trebuie să meargă pe această direcţie, inevitabilă.

• Se urmăreşte consolidarea capacităţii de prevenţie a riscurilor şi a ameninţărilor din spaţiul cibernetic. 

• În acest cadru legal, o serie de date astfel obţinute vor putea fi folosite în instanţă împotriva crimei organizate.

• Potrivit legii, conţinutul comunicării poate fi stocat şi interceptat doar în cadrul legal existent. 

• Este prevăzut controlul procurorului şi al judecătorului asupra căror date pot fi vizate de poliţia judiciară, ceea ce poate atenua temerile cetăţenilor că le-ar fi încălcate drepturile şi îngrădite libertăţile. 

• Există un corp de control al respectării prevederilor legale – Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal şi Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii –, care poate funcţiona ca un filtru suplimentar împotriva abuzurilor. 

puncte slabe  

• Volumele mari de date astfel acumulate pot suferi atacuri cibernetice, care pot extrage informaţii.

• Promovarea a trei legi în loc de una singură care să cuprindă întreaga problematică/ cazuistică.

• Nu sunt acoperite toate modalităţile tehnice de comunicare electronică din prezent (skype, facebook şamd).

• Controlul datelor se face pentru toţi cetăţenii ce utilizează comunicaţii electronice, nediferenţiat. 

• Imprecizia unor termeni, precum „deţinători de infrastructuri cibernetice”. 

oportunităţi 

• Dezbatere publică induce un anumit control din partea societăţii civile. 

• Racordarea cadrului juridic românesc la legislaţia europeană. 

• Întărirea statutului de membru al NATO. 

• În perspectivă, posibilitatea participării la un posibil serviciu de intelligence la nivel european. 

riscuri/ ameninţări 

• O structură de forţă nu poate progresa prea mult dacă societatea nu are încredere în ea. Iar aici există o neîncredere instinctivă a cetăţenilor în organele care ar avea dreptul să colecteze informaţii despre ei. Orice persoană ştie că statul doreşte să aibă acces la anumite informaţii despre el – de natură fiscală, patrimonială, medicală – şi acceptă asta deoarece face parte dintr-un contract social recunoscut şi intrat în mentalitate. Prin aceste interceptări se pot afla însă şi alte informaţii despre viaţa persoanei, pe care oricine vrea să le ţină pentru sine. Cel care va atenta la viaţa intimă a persoanei – doar şi prin potenţialitatea stocării, nefiind luată în discuţie şi operaţionalizarea informaţiilor furnizate în diferitele discuţii – va avea parte de neîncredere şi chiar de riposte.

• Folosirea infrastructurii companiilor de telefonie mobilă duce la intercalarea intereselor comerciale cu interesele de securitate naţională. Furnizorii  serviciilor de comunicaţii reţin o serie de date care le oferă oportunitatea unor posibile abuzuri – furt de identitate, concurenţă neloială şi acţiuni de competitive intelligence. Legea ar trebui să reglementeze modalitatea prin care aceştia pot utiliza datele stocate. 

• Datele astfel reţinute sunt supuse aceloraşi protocoale de securitate ca şi datele din reţea. 

• Acumularea de putere informaţională în cadrul aparatelor de securitate – vs. scăderea încrederii populaţiei în acestea (vezi cazul NSA). 

Concluzii

Sfârşitul Războiului Rece, accelerarea procesului globalizării şi dezvoltatarea spaţiului cibernetic au condus către schimbarea paradigmei de securitate, individul căpătând un rol central. Cu toate acestea, întrebarea care a marcat Grecia Antică rămâne la fel de valabilă şi astăzi: unde ni se limitează drepturile? 

Cu certitudine, în această eră a postmodernităţii securitatea naţională se află într-o stare de interdependenţă cu cea regională şi globală, în timp ce riscurile şi ameninţările transfrontaliere capătă noi dimensiuni, fapt pentru care instituţiile abilitate pentru prevenirea şi contracararea acestora se văd nevoite a-şi lărgi la rândul lor modalităţile de acţiune. Binomul securitate-libertate poate conduce chiar către renegocierea Contractului Social. Susţinem decizia Curţii Constituţionale care cataloghează legea în discuţie, sub forma sa actuală, drept neconstituţională în ansamblul ei, întrucât are deficienţe de respectare a normelor de tehnică legislativă, coerenţă, claritate, previzibilitate, dar şi sub aspectul procedurii legislative. Totodată, ţinând cont de toate cele prezentate, realizăm necesitatea unui astfel de  cadru juridic, dar care:

• să reglementeze „spaţiul virtual”, precum şi libertatea pe care o persoană o are în utilizarea acestuia fără a afecta legile în vigoare; 

• să reglementeze orice disfuncţionalitate tehnică ce ar putea da naştere unor viitoare vulnerabilităţi de securitate. 

În cele din urmă, o asemenea legislaţie nu trebuie promulgată ca urmare a unei ordonanţe guvernamentale, ci trebuie supusă dezbaterii publice, aportul societăţii civile reprezentând legitimitatea sa  fundamentală. 

Analiză realizată în cadrul Centrului de Strategii Avansate. Au participat Cătălin Buciumeanu, Adrian Ionel, Cosmin Aldea, Dragoş Tîrnoveanu – coordonator: Răzvan Munteanu. 

+ Adnotări finale 

De Marius Văcărelu 

Este o lege necesară în secolul 21, deoarece viitorul merge în această direcţie tehnologică, iar statele nu vor putea evita această dimensiune sectorială a legislaţiei privind apărarea naţională. Comportă însă câteva probleme, care trebuie soluţionate cu acuitate:

• Trebuie corelată cu dispoziţiile legii siguranţei naţionale. Cum aceasta din urmă a fost adoptată în 1991, se impune mai degrabă adoptarea unei singure legi generale – a siguranţei naţionale, un capitol al acesteia urmând a fi cel privitor la securitatea cibernetică. 

• Criticile Curţii Constituţionale nu pot fi eliminate printr-un text de lege. Considerentele deciziei care au stabilit neconstitu¬ţionalitatea primei variante a textului produc efecte în continuare. Orice proiect de lege care nu va ţine cont de ele va ajunge din nou la CC şi va fi din nou desfiinţat, parţial sau integral, deoarece Curtea îşi respectă jurisprudenţa. Dacă legea intră în vigoare, dar ulterior va fi din nou declarată neconstituţională, aceasta va afecta multe procese aflate pe rolul instanţelor penale – ipoteză este mult prea riscantă.

• Moştenirea românească în această sferă este cea a fostului regim totalitar-comunist, ceea ce nu face uşoară receptarea pozitivă de către populaţie a normelor juridice din această sferă. De aceea este necesară o campanie corectă şi onestă de informare a populaţiei – cu consultarea cât mai multor actori sociali – cu privire la conţinutul unei astfel de legi. 

• Ultima dimensiune a problemei se referă la calitatea actului de legiferare. Dacă proiectul va fi un eşec, parlamentarii vor fi consideraţi vinovaţi de către societate, ceea ce nu va fi de folos în vederea clădirii încrederii publice în Parlament.

Această lege este imposibil de „ascuns” de public, prin urmare cea mai bună soluţie sunt dezbaterile publice corecte, şi întinse pe o durată rezonabilă de timp asupra textului. De foarte multe ori, o lege proastă face mai mult rău decât absenţa ei completă.

Marius Văcărelu, cadru didactic universitar la SNSPA, este avocat doctor, membru al Institutului de Drept Public şi Ştiinţe Administrative şi al Societăţii Academice de Ştiinţe Administrative, şi secretar de redacţie al revistei Geopolitica.