„Băieţii răi” câştigă: Metodele prin care autocraţii se unesc pentru a obţine impunitate

FOTO SHUTTERSTOCK

În articolul publicat în Atlantic despre modul cum autocraţii ies învingători şi intitulat „The Bad Guys are Winning”, Anne Applebaum porneşte de la exemplul alegerilor din Belarus pentru a ilustra cum se unesc şi se ajută unii pe alţii liderii autoritarişti pentru a-şi păstra puterea.

Din candidat care cel mai probabil a căştigat alegerile din Belarus Svetlana Tihanovskaia a devenit lider al opoziţiei ce susţine cauza ţării sale în faţa democraţiilor lumii. 

Anne Applebaum spune povestea acestei foste casnice ce a trebuit să candideze în locul soţului ei încarcerat pentru că ameninţa locul dictatorului.

„La început oamenilor le era frică. Dar încet-încet au înţeles că Siarhei era lipsit de teamă”, spune ea despre soţul său care s-a lovit iniţial de incapacitatea de a-şi înregistra casa şi apoi de lipsa libertăţii de a candida împotriva lui Alexandr Lukaşenko.

Svetlana a fost reţinută de poliţie după ce s-au anunţat rezultatele scrutinului: Lukaşenko câştiga un nou mandat cu 80% din voturi. A fost ameninţată şi obligată să plece în exil în Lituania. După masive demonstraţii de masă, campania opoziţiei s-a mutat peste hotare, online, cu Svetlana în fruntea ei.

Într-o ţară de sub 10 milioane de locuitori, 1.5 de milioane au ieşit în stradă plini de optimism şi, pentru un scurt moment, a părut că balanţa înclină în favoarea lor. Regimul i-a reprimat însă brutal.

„Ne-am imaginat că el va pricepe în cele din urmă că suntem toţi împotriva lui. Că oamenii nu vor să  trăiască sub dictatura sa, că a pierdut alegerile”, spune Svetlana. Lukaşenko părea să se fi clătinat, când a primit ajutor: un avion al FSB a aterizat la Minsk pe 18 august. 

Tacticile dictatorului au suferit o schimbare dramatică – vecinul său i-a transferat tehnicile sale represive deja testate pe populaţia din Rusia şi personalul care să-l înveţe să le aplice: de la jurnalişti la propagandişti şi chiar forţe de ordine. Au început arestările selective: o metodă căreia Vladimir Putin a învăţat să-i recunoască eficienţa faţă de arestări în masă, pentru că e lipsită de complicaţii – e suficient să bagi în închisoare, să torturezi sau chiar să asasinezi oamenii cheie pentru a-i reduce pe restul la tăcere, pentru că aşa le zdrobeşti speranţele de schimbare.

Pachetul de salvare a fost şi economic –Rusia a oferit pieţe pentru Belarus. Deşi se ştie că nu se plac, cei doi aceeaşi viziune asupra lumii şi sunt ameninţaţi de acelaşi pericol – o schimbare a regimului care ar însemna moarte, exil sau închisoare. Este o chestiune de supravieţuire care primează asupra bunăstării propriilor cetăţeni.

Apoi, trecutul a arătat contagiunea revoluţiilor democratice ce tind să se propage rapid şi de aceea trebuie împiedicate: căci dacă a fost posibil în Ucraina, de ce nu ar fi şi în Rusia?

Încurajat şi susţinut de Putin, Lukaşenko a trecut de la autocraţie la tiranie - şi a procedat la arestări, tortură, viol, răpire, dacă nu chiar crimă.

Iar sfidarea lui Lukaşenko, care a negat fără a clipi toate aceste acte represive, a mers şi mai departe, depăşind graniţele Belarusului - în mai, un avion Ryanair a fost forţat să aterizeze la Minsk pentru ca unul din disidenţii de la bord, un jurnalist aflat în exil, Roman Protasevici să poată fi arestat. El a apărut apoi la televiziune unde şi-a recunoscut faptele împotriva regimului - probabil o mărturisire prezentată sub constrângere.

Lukaşenko a făcut apoi următoarea mişcare - destabilizarea ţărilor vecine prin trimiterea migranţilor din Orientul Mijlociu peste graniţele ţărilor din UE - mai întâi i-a ademenit cu vize, ca apoi forţele belaruse să-i escorteze sau chiar să-i forţeze cu arma să treacă graniţa.

Cu alte cuvinte, Lukaşenko nu mai răspundea faţă de nimeni şi nimic - ca şi cum ar fi fost intangibil.

Svetlana îşi asumase prin plecarea ei un nou rol - acela de diplomat care să pledeze cauza ţării sale.

„Eram sigură că ei sunt atât de puternici (Angela Merkel sau Emmanuel Macron) încât să-i dea un telefon un Lukaşenko şi să-i poată spune:’Stop! Cum îndrăzneşti?’”

Primele încercări de a discuta cu decidenţi din Occident au fost demoralizante pentru fosta candidată la preşedinţie.

„Uneori este foarte greu să începi să vorbeşti despre poporul tău şi suferinţele îndurate de el ca să vezi privirile goale ale celor din faţa ta. Aşa că am început să le povestesc istorii care să-i mişte şi să poată resimţi şi ei măcar puţin din durerea belaruşilor”, a dezvăluit Svetlana.

Scopul ei - orice măsuri care ar creşte costurile pentru Lukaşenko sau pentru Rusia de a-l sprijini la putere, care ar determina elitele din Belarus să-l abandoneze. Orice ar avea puterea să ţină la distanţă naţiuni precum China sau Iran.

Svetlana a devenit un fugar de succes - i-a fermecat pe Macron şi Merkel şi pe diplomaţii mai multor ţări. După întâlnirea cu Joe Biden, SUA au extins sancţiunile asupra companiilor din Belarus după ce UE a aplicat sancţiuni asupra persoanelor şi tehnologiilor, dar şi asupra companiei aeriene naţionale.

Candidata la preşedinţie are de partea ei „puterea narativă combinată a ceea ce se numea odată lumea liberă” - toate instituţiile ce pot presiune asupra regimurilor autocrate.

Dar este suficient? 

O imagine caricaturală a unui stat autocrat este prezentă în imaginaţia multora - un om rău la conducere care controlează poliţia, colaboratori malefici şi nişte disidenţi curajoşi.

Secolul 21 cunoaşte însă o alt fel de realitate - autocraţiile nu mai sunt conduse de un om rău unic, ci de o reţea de structuri cleptocrate, servicii de securitate (armată, poliţie, grupări paramilitare, supraveghere) şi propagandişti de meserie.

Aceasta se întinde în mai multe ţări, astfel încât membrii ei sunt conectaţi dincolo de graniţele unei ţări - corupţii din dictaturi fac afaceri unii cu alţii, iar aceşti corupţi sunt legaţi cu structurile de putere ale statului.

Colaborarea merge la nivel de forţe de ordine, resurse de propagandă şi apel la aceleaşi teme precum slăbiciunile democraţiei şi caracterul malefic al Americii.

Noua alianţă a autocraţilor nu presupune întâlniri într-un loc supersecret ca în filme, iar ei nu au o ideologie unificatoare - autocraţii se prezintă drept comunişti, naţionalişti sau teocraţi. Nicio ţară nu se află în fruntea grupului, pentru că autocraţii sunt uniţi de „dorinţa comună de a-şi conserva şi amplifica puterea personală şi averea”. Modul lor de operare nu e ca un bloc, ci operează ca o masare de companii, cimentate nu de idealuri, ci de târguri menite să ocolească boicoturile economice ale Occidentului sau să-i îmbogăţească.

State-paria

Prin urmare Belarus este doar teoretic un paria internaţional care nu are voie în aeroporturile europene şi nu-şi poate vinde bunurile pe piaţa americană - fiind în plus denunţat pentru brutalitatea sa de instituţiile internaţionale. Cu toate astea este un membru respectat al alianţei de autocraţii. China are în Belarus un amplu proiect de investiţii. Cuba şi-a exprimat solidaritatea cu Lukaşenko la ONU pledând pentru stoparea „interferenţei străine” în afacerile interne ale Belarusului.

Pe hârtie şi Venezuela este un stat paria, fiind vizat de sancţiuni americane încă din 2008 - dar şi din partea Canadei, UE şi vecinilor din America Latină.  Totuşi, regimul lui Nicolás Maduro primeşte împrumuturi şi investiţii petroliere din partea Rusiei şi Chinei.Turcia facilitează comerţul venezuelan ilegal cu aur. Cuba i-a furnizat mereu consilieri şi tehnologie de securitate.

Ca şi opoziţia belarusă, cea din Venezuela are lideri carismatici şi activişti dedicaţi care au convins milioane de oameni să protesteze în stradă. Ar fi putut să fie învingători - dar inamicul nu e doar regimul corupt şi falimentar, aceşti opozanţi se luptă cu autocraţi multipli, răspândiţi în mai multe ţări.

Ei se pun contra unor oameni ce controlează companiile de stat şi pot face investiţii din motive pur politice, ce au mijloacele de a cumpăra sisteme sofisticate de supraveghere din China sau acces la software bot din Sankt Petersburg. 

Impunitate

Compania autocraţiilor garantează însă mai mult decât bani şi securitate ci ceva mai puţin concret şi totuşi la fel de important: impunitate.

Liderii celei mai puternice autocraţii din a doua jumătate a secolului 20, URSS, ţineau enorm la modul cum era aceasta percepută la nivel global, promovând viguros superioritatea sistemului său politic şi respingând la fel de îndârjit criticile.

Or, azi celor mai brutali membri ai corporaţiei Autocraţiilor nu le mai pasă atât de tare de critici sau de unde vin - junta din Myanmar, Iranul pentru care vesticii sunt infideli, liderii Cubei şi Venezuelei care consideră tezele occidentale „imperialiste, China ce nu recunoaşte discursul occidental al drepturilor omului, Rusia ce a ajuns prin trolli săi să-şi bată joc de criticile externe.

Imuni la critici, autocraţii moderni apelează la tactici agresive pentru a înăbuşi protestele în masă şi nemulţumirea populaţiei.

Putin nu s-a sfiit să orchestreze alegeri în care a eliminat candidaţi, şi-a promovat agresiv partidul şi a măsluit voturi.

China se laudă cu spulberarea mişcării democratice a populaţiei din Hong Kong.

La extremă, dispreţul faţă de Occident a luat forma „Modelului Maduro” (termenul activistului sârb Srdja Popovici) de guvernare în care o ţară e dispusă să plătească preţul unui stat eşuat cu prăbuşirea economiei, izolare şi sărăcie în masă doar pentru a rămâne la putere. Este ceea ce a făcut Assad în Siria şi ce par că sunt pregătiţi să facă talibanii în Afganistan.

Şeful democraţiei europene şi-a arătat preocuparea profundă faţă de încălcări ale drepturilor omului şi a pus drept condiţii ale unor negocieri cu sens raportarea la democraţie, stat de drept şi legislaţie constituţională. Aceste declaraţii nu înseamnă însă nimic pentru talibani, securitatea cubaneză sau FSB - pentru că lor le pasă doar de putere.

Cum au reuşit autocraţii moderni să atingă acest nivel de impunitate?

Antrenând în jocul lor şi pe alţii.Unii dintre ei au fost o surpriză.

Este vorba de Turcia unde musulmani uiguri s-au refugiat, în contextul represiunii din partea Chinei. Povestea lor naşte coşmaruri.

Kalbinur Tursun, o uigură musulmană din provincia Xinjiang trăieşte de cinci ani în Istanbul cu două fiice din care cea mai mică e născută în Turcia. A născut alţi patru copii pe care ea şi soţul ei au încercat să-i aducă în Turcia. Au ales să plece din cauza fricii de a fi hărţuită pentru că avea atât de mulţi copii în China. N-au putut merge cu toţii din prima din cauza paşapoartelor, iar ea era aproape de termen.Soţul s-a întors după copii dar a dispărut fără urmă - la fel şi copiii ce ar fi trebuit să rămână în grija mătuşii lor. 

Apoi, într-un clip distribuit pe un grup, a recunoscut-o pe una din fiice - era într-o tabără de reeducare pentru uiguri, rasă în cap. De cinci ani nu a putut lua legătura cu soţul sau copiii ei.

Într-o situaţie similară este şi Nursiman Abdureshid care a venit la Istanbul pentru studii după ce a absolvit o facultate din Shanghai. Fluentă în turcă şi engleză, şi-a făcut prieteni etnic chinezi. Vorbind la o conferinţă a unui partid turc de opoziţie a spus:„Nu i-am mai auzit vocea mamei de patru ani”.

Ruptura de vechea ei viaţă a survenit brusc după o conversaţie cu familia ei din China, în 2017. Avea să afle după câteva luni de la consulatul din Istanbul că părinţii şi fratele mai mic erau internaţi într-o tabără de reeducare pentru că „se pregăteau  să comită activităţi teroriste”.

Un alt student din Istanbul a păţit acelaşi lucru -autorităţile chineze l-au acuzat însă şi pe el din pricina unor contacte „anti-chineze” în Egipt.

„Cooperează cu noi, spune-ne cine sunt prietenii tăi, fă o listă cu toate locurile în care ai mers, devino informator”, i-au propus diplomaţii chinezi. Le-a refuzat oferta.

În Turcia trăiesc în exil circa 50.000 de uiguri - vocea lor a început să se audă în momentul în care familiile lor au început să dispară în tabere de reeducare: Tursun şi alte femei care şi-au pierdut copiii au mers pe jos până la Ankara unde s-au oprit în faţa sediului ONU.

În 2009, Recep Tayyip Erdoğan, pe atunci premier al Turciei, a calificat represiunea chineză a uigurilor „genocid”. În 2012, a promis investiţii în provincia Xinjiang.

Era o idee populară cu care turcii puteau empatiza. Dar Erdogan s-a schimbat după ce a devenit preşedinte - s-a întors împotriva statului de drept, presei independente şi justiţiei indepedente, a devenit ostil faţă de foştii aliaţi europeni şi NATO, şi-a arestat şi închis disidenţii, în timp ce i-a crescut interesul pentru prietenia şi investiţiile Chinei, făcându-se ecou propagandei acesteia.

De asemenea, politica faţă de uiguri s-a schimbat total - guvernul turc a urmărit şi arestat uiguri cu acuzaţii fabricate de terorism Pe unii i-a şi deportat.

Un influent politician turc, Doğu Perinçek, un fost maoist, pro-chinez şi anti-occidental, a criticat discursul unei musulmane uigure ce trăieşte în Turcia şi are rudele în tabere de reeducare din China - numind-o „teroristă” la televiziune.

În 2020, o livrare întârziată de vaccinuri chineze anti-COVD-19 s-a suprapus - coincidenţă sau nu - cu presiunile Beijingului referitoare la un tratat de extrădare între cele două ţări. 

Au intervenit partidele de opoziţie. China îşi afirmă însă influenţa în state musulmane care ar trebui să-i apere pe alţi musulmani: Pakistan, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt. Sunt ţări care au urmărit relaţii economice bune cu China şi care au cumpărat tehnologie chineză de supraveghere.

Cât de diferit stau lucrurile în privinţa Europei şi SUA - pot fi manipulate de autocraţi?

S-a întâmplat - Rusia a încercat să influenţeze alegerile prezidenţiale americane aşa cum a făcut şi în ţările din centrul Europei.

China are Frontul Unit prin care încearcă strategic şi mai subtil decât Rusia să modeleze natura conversaţiilor despre China pe plan global.

Când, în 2019, Peter Mattis, un expert în materie de China şi promotor al democraţiei, a încercat să atragă atenţia asupra programului chinez unui analist CIA din Australia, în contextul unui scandal privind cumpărarea de influenţă politică, acesta i-a spus: nu se poate întâmpla aşa ceva aici.

Lista corporaţiilor americane majore ce sunt prinse în reţele complicate de legături cu China, Rusia şi alte autocraţii e lungă - Apple şi Google au eliminat aplicaţii ale opoziţiei ruse adresate votanţilor după ameninţările autorităţilor ruse.

Azi, vechea trusă diplomatică de spriijin al democraţiilor nu mai face faţă - sancţiunile nu mai au impactul de altădată.

Ele nu l-au oprit pe Putin să invadeze alte ţări, să se ametsece în poliica europeană şi americană sau să-şi otrăvească disidenţii. În plus, autocraţiile se ajută unele pe celelalte.

Sumele pe care autocraţiile le investesc în canale de promovare sunt de ordinul miliardelor faţă de modeste sume de milioane pe care le investesc americanii şi europenii pentru surse libere în ţări cu democraţie slabă, arată Anne Applebaum.