Cum te vrea societatea

Să te aşezi la casa ta şi să faci un copil este unicul rost pe care mulţi dintre noi îl dau vieţii. Rude, prieteni şi chiar colegi - toţi ştiu ce-i mai bine pentru tine. Dacă ar putea, oamenii din jurul tău te-ar transforma într-o clipă în soţ sau soţie, în părinte sau ecologist.

„Omul trebuie să-şi facă rostul lui", spune hotărât Emil Dumitrescu (59 de ani). „Dacă ai ajuns la o vârstă şi ai lăsat să treacă viaţa pe lângă tine, e păcat. De-aia e bine să termini studiile la timp, pe la 20 de ani, şi să te căsătoreşti. Până la 30 de ani dacă n-ai făcut un copil, apoi o să fie tare greu. Mă uit la generaţia asta tânără cum ameţeşte rostul: de-abia la 30 de ani, când şi-au terminat studiile de toate felurile şi au un serviciu cât de cât sigur, se gândesc la căsătorie şi plâng după aceea că nu mai pot avea copii. Păi cum să mai ai dacă tu baţi spre 40 de ani?", se întreabă bărbatul.

Copacul, cel mai uşor obiectiv

Îşi drege glasul şi spune pe un ton mai moale: „Am şi eu o fată care s-a măritat acum doi ani. Avea 32 de ani şi nici până în ziua de azi nu a rămas însărcinată. Una e să faci asta la 20 de ani şi alta e la peste 30. Chiar dacă reuşeşti să faci un copil, nu-ţi mai vine să pierzi nopţile, să stai de capul copilului", explică domnul Dumitrescu de ce e bine ca „tinerii să mai asculte şi de cei în vârstă".

Despre credinţa populară potrivit căreia un om trebuie „să ridice o casă, să facă un copil şi să planteze un copac", Emil Dumitrescu zice că, de săraci ce suntem, nu ne mai permitem să respectăm rânduiala ca altădată. „E aproape imposibil să ridici o casă dintr-un salariu câştigat cinstit, cu o meserie onestă. Apoi, dacă n-ai casă, nu mai faci copil. Şi, uite aşa, rămâi să plantezi copaci pe lumea asta."

Pentru Silvia D. (31 de ani) constrângerile sociale sunt „o găselniţă stupidă a unei societăţi ce nu s-a dezvoltat îndeajuns". Femeia nu este căsătorită, nu are un copil, dar are o casă pe numele ei. „Am reuşit s-o cumpăr cu banii strânşi în cinci ani. Asta după ce mama a schimbat un apartament cu patru camere pe o garsonieră, iar diferenţa de bani a fost investită în casa mea de acum."

„Nu formezi «celula de bază», nu contezi"

Silvia crede că, dacă nu ar fi fost ajutată, nu ar fi reuşit niciodată să-şi facă un loc numai al ei. „Poate şi pentru că, dacă ajungi la bancă şi ceri un împrumut pe 30 de ani, contează enorm starea ta civilă. Nu formezi «celula de bază», nu contezi", spune vizibil iritată femeia.
Recunoaşte că ea nu s-a confruntat cu o asemenea situaţie, dar a fost părtaşă la povestirile cu năduf ale rudelor şi colegelor aflate în aceeaşi situaţie.

„Pentru a «câştiga» respectul societăţii, o femeie trebuie să pozeze, de pe la 20 şi ceva de ani, în soţie şi mamă", consideră Silvia. Tânăra îşi aminteşte că, în urmă cu vreo trei ani, se întorcea acasă cu o prietenă de la un concert, pe jos, pe la ora 11 seara. „Un băieţaş de cartier mi-a înşfăcat geanta, dar n-a avut «noroc» de ea, pentru că l-au oprit nişte domni şil-au dus la poliţie. Acolo, un ofiţer ne-a luat la rost: «ce căutaţi la ora asta fără niciun bărbat după voi?». Adică,«cetăţeni, dacă nu ieşiţi din case câte doi, mai bine staţi acolo. Cetăţence, dacă nu vă luaţi un bodyguard, vă asumaţi orice risc!»", redă Silvia penibilul acestei întâmplări.

Şi Valentin Necula (29 de ani) detestă constrângerile sociale promovate în familia lui. „Doamne-fereşte să meargă ai mei la ţară şi să-i întrebe bunicii sau neamurile dacă m-am însurat, că vin acasă cu o falcă-n cer şi una-n pământ şi încep să turuie că ei s-au luat la 25, respectiv, 21 de ani şi că toate se fac la timpul lor", povesteşte tânărul.

Totuşi, dintre toate condiţionările sociale cu care s-a confruntat, Valentin urăşte cel mai tare obiceiul nunţilor „compensate", practicate în provincie şi nu numai. „Dacă frati-miu a venit la tine la nuntă, atunci tu eşti obligat să ajungi la nunta mea. Şi asta nu e tot: dacă ai proasta inspiraţie să pui în plic mai puţin decât a pus fratele care a venit la nunta familiei tale, eşti mâncat. Toate rudele vor şti până a doua zi că eşti un zgârcit sau că nu ai de niciunele", explică Valentin.

 „Obligaţii"  vechi şi noi

Pentru a intra „în rândul lumii", românul trebuie să urmeze câteva etape impuse de familie şi de societate. Multe dintre condiţionările sociale sunt depăşite pentru tinerii de azi, dar altele noi s-au adăugat listei:

Să „te aşezi la casa ta"

Să faci un copil

Să sădeşti un copac

Dacă eşti femeie, să ştii să găteşti, să speli, să calci etc.

Dacă eşti bărbat, să ştii să repari lucruri prin casă

Să ai o meserie

Să nu-ţi afişezi emoţiile în public

Să nu dai divorţ

Să ai grijă să nu te arate lumea cu degetul

Să ai o facultate

Să ai permis de conducere

Să ai cont pe reţelele de socializare (personal branding)

Să ieşi în cluburi, baruri

Compromisul propriei identităţi cu lumea

Între ceea ce vrem noi şi ceea ce vrea lumea de la noi are loc un compromis. Asta a arătat şi sociologul francez Pierre Bourdieu, care a reintrodus în anii '60 în ştiinţele sociale un termen folosit de filosofii antici: „habitus". Bourdieu voia să arate că între obiectivism şi subiectivism există o graniţă fragilă.

„Habitusul" unui individ nu reprezintă altceva decât un sistem internalizat de dispoziţii ce leagă comportamentul practic al unui om de structurile sociale. Tot datorită acestui sistem de dispoziţii, oamenii acţionează, reflectă şi se orientează în lumea socială, explică profesorul Donald Broady, de la Universitatea Uppsala din Suedia.

Constrângerile familiei

„Habitusul" este format de condiţiile sociale în care se dezvoltă individul şi începe să prindă contur încă din primii ani ai vieţii. Familia şi constrângerile sociale la care aceasta este supusă joacă un rol important în crearea unui sistem de dispoziţii interioare. Acestea sunt adaptate, aşadar, la posibilităţi, imposibilităţi, libertăţi şi necesităţi. Astfel, „habitusul" îi oferă individului o libertate condiţionată de a acţiona, a gândi sau a spera la lucruri percepute ca fiind imposibile de la bun început. Prin această teorie, Bourdieu arată că modul în care oamenii se comportă se datorează atât liberului arbitru, cât şi  constrângerilor sociale.

Pentru a explica faptul că oamenii îşi întipăresc în sistemul intern anumite norme ale societăţii, sociologul s-a folosit de termenii „încorporat", „asimilat", şi nu „internalizat", care ar fi putut crea impresia că normele societăţii se transferă în mod automat către fiecare individ.

Există tot atâtea habitusuri câţi indivizi. „Teoria habitusului ne poate ajuta să înţelegem de ce oamenii nu acţionează neapărat într-un mod care i-ar putea ajuta să ducă o viaţă mai bună. Sau de ce schimbările se petrec atât de încet în vieţile noastre. Oamenii acţionează dintr-un anumit interes, dar acesta nu este întotdeauna conştient şi premeditat", explică cercetătoarele finlandeze Johanna Björkenheim şi Synnove Karvinen-Niinikoski.

Potrivit acestora, habitusul este ­într-o continuă schimbare, iar atunci când nu se poate adapta la schimbările bruşte din mediul înconjurător, intră în scenă intenţia şi raţiunea.

Un individ, mai multe euri

De altfel, fiecare individ îşi construieşte propria poveste în funcţie de factorii culturali pe care-i recunoaşte. Pentru a arăta complexitatea mecanismului unui individ, psihosociologul Thomas Johansson a identificat patru dimensiuni ale sinelui: eul privat, eul divizat, eul disciplinat şi eul extins.

Primul se concentrează pe spaţiul individului. Eul divizat e responsabil pentru sentimentul de insecuritate pe care fiecare dintre noi îl experimentează la un moment dat referitor la existenţa pe care o duce, la identitate etc. Eul disciplinat, cel care ascultă de normele impuse de către majoritate, se manifestă ca urmare a faptului că fiecare persoană este „crescută" ca fiinţă culturală. Iar pentru că, astăzi, oricine poate intra în contact cu întreaga lume fără a fi nevoit să iasă din casă, oamenii au căpătat şi un eu extins, care dizolvă barierele dintre sine şi restul lumii.

Între constrângeri şi împlinirea personală

Fie că vrem sau nu, constrângerile sociale ne orientează alegerile. „Avem nevoie de ele pentru că ne oferă repere pentru a ne integra în societate. Un grup social poate stabili anumite reguli de care depinde acceptarea individului. Unele pot fi acceptate în anumite părţi şi respinse în altele", arată psihologul Aniela Minu.

Totuşi, dacă un individ  alege să respecte o anumită convingere doar pentru a păstra aprobarea şi acceptarea socială în ciuda dorinţei proprii, riscul de a genera un conflict interior, care să-l conducă la o stare depresivă, este mare, spune psihologul.

Un dar efemer

Specialiştii în comportament uman consideră că fiecare individ are dreptul de a-şi trăi viaţa după bunul plac tocmai pentru că este un dar personal, efemer. „Avem dreptul la greşelile noastre. În plus, «cine se simte fără greşeală să ridice primul piatra!» Depinde şi cu ce lentile evaluăm ce este greşit. Uneori poate fi greşit că nu respecţi ce aşteaptă societatea de la tine, alteori poate fi greşit să te conformezi", nuanţează Minu.

Secretul celor care reuşesc să scape de constrângerile sociale constă în asumarea alegerilor. „Este mult mai puţin de dorit să greşeşti faţă de propria persoană şi să-ţi rişti propriul echilibru, sănătatea şi împlinirea decât să pierzi acceptarea şi aprobarea semenilor tăi. Părerea acestora se mai poate schimba, în timp ce fiecare dintre noi trăieşte o singură dată!", explică Aniela Minu. Psihologul va lansa mâine, la Sibiu, cartea „Viaţa ca o artă".

"Este mult mai puţin de dorit să greşeşti faţă de propria persoană decât să pierzi acceptarea şi aprobarea semenilor tăi. "
Aniela Minu
psiholog