Tudor Vladimirescu, dorit a fi comisar bolșevic în prima superproducţie a cinematografiei româneşti
0Pe 18 noiembrie 2023 s-au împlinit 60 de ani de la premiera filmului „Tudor“, în regia lui Lucian Bratu, lungmetraj care a inaugurat oficial noua direcție a cinematografiei autohtone.
Pentru cel dintâi episod al „Epopeii Naţionale Cinematografice“ a fost aleasă povestea lui Tudor Vladimirescu şi a Revoluţiei din 1821. În articolul „Gânduri pentru anii ce vin“ din primul număr al revistei „Film“ (1956), Mihnea Gheorghiu anunţa că a terminat un scenariu despre slugerul Tudor din Vladimiri. Scriitorul îi dedicase şi un poem, „Întâmplări din marea răscoală“ (1953) şi o piesă de teatru, „Tudor din Vladimiri“ (1955), care a avut premiera la 2 octombrie 1957 pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Pusă în scenă de Dinu Cernescu şi Radu Penciulescu, piesa a avut o distribuţie de zile mari, din care n-au lipsit Gheorghe Cozorici, în rolul lui Tudor, respectiv Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Vasile Niţulescu, Dumitru Rucăreanu, Sanda Toma, Aristide Teică şi Ion Marinescu.
Scenariul lui Mihnea Gheorghiu, contractat imediat de către conducerea Studioului Cinematografic Bucureşti, trebuia să intre în producţie în decursul anului 1958, avându-l ca regizor pe Aurel Miheles şi drept consilier sovietic pe J.M. Jejelenko. Cum ajunsese însă acesta din urmă la Buftea? În calitatea sa de director al Studioului Cinematografic Bucureşti, Paul Cornea s-a gândit, la sfârşitul anilor ’50, să aducă în România un scenarist italian, spre a-i iniţia în meserie şi pe autorii români, mai ales că această profesie era una complet nouă, din pricina lipsei de tradiţie şi cultură cinematografică. „Constanţa Crăciun (n.r. – ministrul Culturii din perioada respectivă) a părut încântată de propunere şi, bineînţeles, a trecut la consultări. Au trecut câteva luni fără răspuns, încât mă resemnasem cu ideea că, asemenea altor «îndrăzneli» ale mele, şi de aceasta se va alege praful. Când iată că, pe neaşteptate, Constanţa mă cheamă spre a mă anunţa că în zilele următoare avea să descindă în studio un consilier sovietic, specializat în scenaristică, tovarăşul Jejelenko (i-am uitat majusculele prenumelui). Era cu totul altceva decât cerusem, dar m-am bucurat totuşi, socotind că trimisul cinematografiei unei mari culturi, care-i dăduse pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov şi atâţia alţii de care mă îndrăgostisem la ieşirea din adolescenţă, iar în domeniul filmului pe un Eisenstein şi un Pudovkin, nu putea fi un aparatcik de duzină. Ei bine, aveam să constat curând că mă înşelasem. Primit cu onorurile cuvenite unui consilier sovietic, tovarăşul Jejelenko corespundea deplin posturii de şoricel. Avea în jur de 60 de ani, aerul binevoitor şi pocăit al cuiva care trecuse prin experienţa epurărilor staliniste, unde îşi educase conformismul şi obedienţa faţă de şefi, dar şi viclenia necesară supravieţuirii. În relaţile cu mine se arăta mieros şi complezent, deşi îmi amintea, ca din întâmplare, din când în când, că are intrări la cei mai mari şefi. Din păcate, conceptul lui de artă cinematografică era îngust şi învechit, politizat la extrem, credincios unui realism socialist, nu doar de efigie, cum se întâmpla adesea la noi, impregnat cu duhul purităţii ideologice“, a povestit Cornea în volumul memorialistic „Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“.
„Nu e suficient de revoluţionar filmul“
Ajuns la Bucureşti, Jejelenko nu s-a mulţumit deloc cu un rol decorativ. „Fiindcă pe platourile de la Buftea tocmai se începeau atunci filmările cu «Tudor Vladimirescu», în regia lui Lucian Bratu, Jejelenko a cerut scenariul, l-a studiat vreo două săptămâni, după care, spre dezolarea scenaristului Mihnea Gheorghiu, a venit cu propuneri de îmbunătăţire. Esenţialul lor consta în sublinierea importanţei covârşitoare jucate de influenţa rusă în anii de formare ai eroului. Mihnea s-a opus pe cât putea exagerărilor, lipsite de orice bază istorică, nereuşind însă să le elimine pe toate. Însă principala treabă a lui Jejelenko, justificarea însăşi a misiunii lui la Bucureşti, a constituit-o cursul destinat formării scenariştilor. El se derula de două ori pe săptămână, în clădirea Ministerului Culturii, la Piaţa Scânteii, pentru a fi la îndemâna bucureştenilor. S-au înscris un număr relativ însemnat de participanţi, care însă s-au rarefiat pe parcurs. Şi nu era de mirare. Jejelenko debita platitudini – şi încă prin traducător – ceea ce le făcea de două ori mai anoste. N-avea personalitate, nici umor, nici cursivitate narativă. Toate exemplele lui se bazau pe filme sovietice, necunoscute auditorilor, niciunul nu era cules din filmele occidentale. În fine, încărcătura ideologică pe centimetru pătrat de expunere era atât de mare, încât devenea realmente insuportabilă“, şi-a mai reamintit Cornea.
Şi regizorul desemnat iniţial să facă filmul, Aurel Miheles, care-şi făcuse studiile la Moscova şi avea la activ câteva filme de succes realizate în tandem cu Gheorghe Naghi, şi-a reamintit cum a decurs relaţia cu Jejelenko: „Eu nici n-am vrut să accept să fac «Tudor Vladimirescu», dar până la urmă am cedat rugăminţilor directorului. Am cumpărat tot ce se găsea prin librării despre Vladimirescu, am lucrat la rescrierea scenariului, toată lumea era mulţumită. Mai puţin consilierul nostru, despre care Serghei Iutkevici mi-a spus că e un «cretin». M-a convocat la o discuţie, la care au mai luat parte directorul studioului, Petre Sălcudeanu, şi Ioan Grigorescu. Mihnea Gheorghiu n-a venit. Şi ne-a zis că nu e suficient de revoluţionar filmul, el visa să facă un fel de comisar bolşevic din Tudor. Eu l-am cam contrat, el s-a supărat, am rămas pe poziţii de forţă, aşa că am renunţat la film. Bineînţeles, treaba asta m-a costat, pentru că n-am mai putut să fac film vreo câţiva ani după aceea“.
Ulterior, regizor a fost desemnat Lucian Bratu, un alt cineast cu studii în Uniunea Sovietică, care a reuşit, împreună cu Mihnea Gheorghiu şi cu cei din conducerea Studioului Cinematografic Bucureşti, să-l mai „tempereze“ pe Jejelenko. Până să ajungă pe băncile Institutului Unional de Artă Cinematografică de la Moscova, în 1950, Bratu, pe numele său adevărat Lucian-Fred Bergman, a avut o viaţă de poveste. A fost, pe rând, copil al străzii, vânzător de ziare, muncitor în cadrul echipelor de intervenţii la dărâmăturile provocate de bombardamentele anglo-americane, respectiv ucenic la un atelier de grafică publicitară şi redactor la „Glasul Armatei“. La ora când i-a fost dat pe mână filmul „Tudor“, Bratu realizase deja „Secretul cifrului“, ecranizarea romanului „La miezul nopţii va cădea o stea“ scris de către Theodor Constantin.
Cum au fost salvați de la tăiere caii din regiunea Olteniei
În decursul anului 1960 s-au făcut diverse probe cu actori, iar în primăvara anului 1961 s-a consemnat intrarea în producţie. Filmările au avut loc în perioada 3 ianuarie - 31 octombrie 1962, la Craiova – Făcăi (pe un platou exterior amenajat pe două hectare), Bârseşti, Racoviţa, mănăstirile Govora, Tismana şi Cozia, Străuleşti, Arcani, iar interioarele la Bucureşti şi pe platourile de la Buftea. Ţinând cont de complexitatea filmului, costurile de producţie au fost estimate la circa 40.000.000 de lei, deviz ce nu putea fi suportat de către Studioul Cinematografic Bucureşti. S-a apelat atunci la Cornel Fulger, care era prim-secretar al Comitetului Regional Oltenia al Partidului Muncitoresc Român, şi care a îmbrăţişat cu entuziasm ideea de a participa la realizarea peliculei. „Om al faptelor imediate, Fulger ne-a convocat la el în dimineața următoare. Când ne-am prezentat acolo cu lista noastră, la fiecare articol de acolo Fulger apăsa pe câte un buton al unei imense baterii de sonerii, baterie dispusă lângă masa lui de lucru. După fiecare buton apăsat, la ușă apărea câte un acolit căruia i se transmitea sarcina respectivă. Când s-a ajuns la cai, Fulger l-a întrebat pe cel de la Corabia câți cai putea face rost. Omul a răspuns încurcat că în urma dispoziției ce se dăduse în acea vreme de a se sacrifica toți caii, raionul rămăsese fără cai, dar putea să ne ofere două sute de măgari. Am râs cu toții, a râs și Fulger, dar imediat fața lui a redevenit serioasă, s-a ridicat în picioare, a mai apăsat pe câteva butoane, au mai intrat câțiva oameni de-ai lui și, solemn, în stilul caracteristic al epocii, a dat pe loc dispoziția ca de îndată, în toată Oltenia, să fie oprite tăierile de cai și în două-trei ore să i se raporteze de câți cai dispune regiunea spre a-i pune la dispoziția filmului. În felul acesta, filmul nostru a salvat de la pieire câteva sute de cai“, povestea și regizorul Lucian Bratu în paginile cărții sale autobiografice, „Cu mine în rolul principal“. Astfel, costurile filmului au fost reduse la un total de 18.425.000 de lei.
Fata lui Gheorghiu-Dej, în rolul boieroaicei
În rolul lui Tudor Vladimirescu a fost distribuit Emanoil Petruţ, iar în film au mai jucat şi George Vraca (Banul Brâncoveanu), Alexandru Giugaru (Boier Glogoveanu), Geo Barton (Benescu), Olga Tudorache (Doamna Suţu), Fory Etterle (Raşid Paşa), Ion Besoiu (Zoican), Ernest Maftei (Pârvu), Amza Pellea (Gârbea), Valentin Plătăreanu (Episcopul Ilarion) şi George Măruţă (Ipsilanti). Pentru rolul boieroaicei Aristița Glogoveanu scenaristul o avea în vedere pe Tanți Cocea, în timp ce regizorul filmului o dorea pe Silvia Popovici. Cu toate acestea, partitura i-a revenit fiicei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lica.
„Într-o bună zi am fost convocat prin telefon la Comitetul Central, nici mai mult, nici mai puțin decât la Leonte Răutu, pe atunci secretarul cu propaganda. Fără introduceri protocolare, m-a anunțat că «tovarășa Lica Gheorghiu a citit scenariul și i-a plăcut foarte mult rolul Aristiței». În continuare, fără să mă întrebe dacă aveam în vedere pe altcineva, dacă sunt de acord sau nu, punându-mă în fața unui fapt împlinit, interlocutorul îmi atrăgea atenția că «va trebui să ne gândim cât mai serios cum o vom filma pe tovarășa în rolul unei boieroaice»“, mărturisea, peste ani, Lucian Bratu.
„Nu e talentată, dar e tare-n tată“, se spunea în epocă – pe la colţuri, evident – despre Lica Gheorghiu, fata cea mare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aşa cum Elena Ceauşescu s-a crezut mai târziu „savantă de renume mondial“, Vasilica Gheorghiu – aşa cum o chema în acte – s-a visat actriţă de cinema. La momentul respectiv, ea jucase deja în „Erupţia“ (1957, regia Liviu Ciulei), „Avalanşa“ (1959, regia Gheorghe Turcu) și „Soldaţi fără uniformă“ (1961, regia Francisc Munteanu). Pe lângă lipsa de talent, regizorul a avut de furcă și cu absența de pe platouri a Licăi. „După neașteptata (pentru mine) distribuire a ei în filmul nostru, am încercat tot ceea ce ne-a stat în putință ca să facem cât mai posibilă prezența ei printre celelalte personaje. Cu toate acestea, Lica Gheorghiu nu prea venea la filmări. Adesea eram nevoiți să lăsăm, în așteptarea ei, câte un decor și chiar un complex scenografic cum a fost cel de la Făcăi, cu toate riscurile degradării lor. Când devenea păgubitor pentru film să mai lăsăm decorul la locul lui, îl dezmembram și renunțam la secvența ce trebuia să fie filmată acolo. Mă chinuiam apoi să mă descurc la montaj fără acea secvență, încercând fel de fel de acrobații, de soluții de trecere și de noi articulații. Istoria cu absența actriței repetându-se destul de des, s-a ajuns la reducerea partiturii ei la aproape jumătate! În cele din urmă, s-a recunoscut că, atât cât apărea în film, prin felul în care fusese filmată, actrița și personajul ei nu distonau în raport cu celelalte personaje ale filmului“.
„Dădea ordin să se aducă tot ce-i ceream noi“
Există însă şi oameni care au amintiri plăcute legate de Lica Gheorghiu. „Eu am colaborat excelent cu Lica la «Tudor», deşi era o fire dificilă în general. Numai pe mine mă accepta lângă ea. Cinematografia îi datorează enorm, în primul rând existenţa studiourilor de la Buftea. Ea dădea ordin să se aducă din Occident tot ce-i ceream noi. Aveam numai cosmetice de cea mai bună calitate. Păi, cine îşi mai permite azi să lucreze numai cu Christian Dior? Ţin minte că într-adevăr a întârziat la o filmare, dar s-a scuzat şi a adus nişte platouri uriaşe de prăjituri pentru toată echipa. Iar în materie de machiaj de film am furat meserie de la Hagop Arakelian, cel care a fondat şcoala franceză de profil. Îl adusese tot Lica, la începuturile carierei sale cinematografice“, şi-a reamintit machiorul Mircea Vodă.
Moartea lui Benedict Dabija a survenit în timpul filmărilor
Din distribuția filmului „Tudor“ a făcut parte și cunoscutul actor Benedict Dabija, care a decedat chiar în timpul filmărilor. „Dabija era unul dintre puținii actori pe care nu te puteai supăra când din cauza lui se întrerupeau filmările. El ne oprea din lucru cu glumele și farsele lui spontane. În acea vreme, el lansase un adevărat folclor umoristic. Oamenii cunoșteau o mulțime de glume și de vorbe de duh lansate de Dabija. Nu erau rare momentele când cineva te întreba: «O știi p-aia cu Dabija?». Îmi amintesc cum, din cauza unei organizări încă insuficient pusă la punct de la începutul filmărilor, Benedict apărea la locul filmării gata machiat și îmbrăcat în costumul Sărarului. N-apucase însă, zile la rând, să filmeze. În pofida acestei situații, el nu numai că nu reproșa nimic nimănui, dar găsea posibil să ia totul în glumă. (…) Pe Benedict l-am condus personal la spitalul din Tg. Jiu, când începuseră primele dureri. Doctorii l-au deschis și, după operație, au jucat față de noi o «comedie» (pe care ei au socotit-o necesară), încredințându-ne că ei se temuseră de cancer, dar au constatat că era vorba despre un «banal ulcer duodenal»… Benedict însă intuise adevărul. Atunci când a ajuns la București, și-a luat cu sine borcanul în care se găsea bucata de stomac rezectată la operație și s-a dus cu ea la doctorul Gerota care, efectuând biopsia, a constatat cancerul. Atacat de o formă galopantă, violentă, Benedict s-a prăpădit în mai puțin de două săptămâni. Deși la noi apucase să filmeze foarte puțin, i-am așezat numele înscris într-un chenar pe genericul filmului…“, povestea Lucian Bratu.
Emanoil Petruţ a reluat personajul după 18 ani
Dinu Cocea, unul dintre regizorii secunzi ai filmului „Tudor“, l-a convins pe Emanoil Petruţ să reia personajul Tudor Vladimirescu în „Iancu Jianu, zapciul“ şi „Iancu Jianu, haiducul“, pe care le-a realizat în 1980 şi care au fost lansate împreună pe marile ecrane, pe 9 februarie 1981. Din distribuţia celor două pelicule au mai făcut parte Adrian Pintea (Iancu Jianu), Mihai Mereuţă (Mereanu), Dina Cocea (Maica Glafira), Dan Nasta (Vodă Caragea), George Constantin (Banul Andronache), Jean Constantin (Corcodel), Radu Beligan (Boier Creţulescu), Stela Furcovici (Ionica) şi Ilarion Ciobanu (Vârlan).
Se încarcă comentariile...
