Testamentul Regelui Carol I al României

Regele Carol I (născut pe 20 aprilie 1839- decedat la data de 10 octombrie 1914)

„TESTAMENTUL MEU scris şi iscălit de propria mea mână la 14/26 februarie 1899, în Capitala mea, Bucureşti”, nota Regele Carol I, se arată într-un ediţia online a revistei „Historia”.

Scris de mine în luna lui februarie 1899, pentru a fi publicat prin „Monitoriu” după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate tocmai cum le-am descris aici de propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos.

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.

Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.

Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:

„Tot pentru Ţară, 

 Nimic pentru mine”.

Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni.

Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României:

„Nihil sine Deo!”

Doresc a fi îmbrăcat în uniforma de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică Maria era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul amânduror bisericilor să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. Corpul meu va fi expus în Sala Tronului, înconjurat de flori şi de verdeaţă. Rog foarte mult să nu fie cununi, afară de câteva de flori naturale, şi aceasta numai când înmormântarea mea va fi în lunile florilor; altmintrelea, vor fi numai ramuri de brad. Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejiilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă lăcaş al meu şi readusă atunci la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de 6 cai din grajdurile mele, fără văluri negre.

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului său suprem, care, prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti în timpuri de grele încercări de care Cerul să păzească Ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia i-am închinat toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.

Citeşte continuarea testamentului scris de Regele Carol I pe historia.ro