Sofia Vicoveanca, cântăreață: „Am văzut lumina zilei dincolo de sârma ghimpată. Când m-am refugiat, am lăsat totul în urmă“ INTERVIU
0Născută în Ucraina, în fosta regiune a Bucovinei de Nord, și refugiată încă din copilărie în România, Sofia Vicoveanca a avut o copilărie grea, asupra căreia plana gândul că tatăl ei a murit în prizonierat.
Plecată din lumea satului, unde a învățat toate treburile gospodărești, iar mama și Dumnezeu i-au fost călăuze sfinte, Sofia Vicoveanca (81 de ani) și-a croit propriul drum, așa cum ne-a mărturisit, în lumea muzicii populare, prin intermediul căreia a adus în fața oamenilor cântece culese din bătrâni, care altfel ar fi fost luate de tăvălugul istoriei. „Weekend Adevărul“ a discutat cu interpreta de muzică populară despre cum se pregătește de Sărbători, unde a purtat-o drumul croit de Dumnezeu, dar și despre cântecele apropiate de sufletul ei și emoțiile care o încearcă atunci când cântă în fața oamenilor, precum și despre sfaturile primite de la mama ei pe care le urmează și astăzi. Bucovineanca a povestit și despre dragostea sa pentru costumul popular, dar și pentru cărți, sursa de putere în momentele de tristețe.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, ținând cont că se apropie Sărbătorile, spuneți-ne, vă rugăm, ce faceți în această perioadă.
Sofia Vicoveanca: De 63 de ani slujesc cântecul popular și în această perioadă apar la diverse televiziuni, filmez colinde... Încerc să aduc voie bună și bucurie în casele celor care urmăresc posturile respective. Încerc să le răspund tuturor celor care mă solicită. Încerc să aduc voie bună și să înlătur tot ce este urât. Am ajuns unde am ajuns cu atâta amar! Nu ne mai înțelegem, nu ne mai suportăm, toți am devenit dumnezei, îi judecăm pe unii și pe alții, fără să ne uităm la noi, la scăpările și la greșelile pe care le avem.
Cum vă pregătiți de Sărbători?
Eu sunt formată pe alte vremuri și încerc să mă adaptez celor de acum, dar nu renunț la ceea ce am învățat cândva. Țin postul. Nu este greu să faci asta dacă vrei, astăzi se găsesc de toate. Încerc să nu îmi fac viața mâncând nu știu ce. Dacă ai inimă bună, trăiești bine și cu o bucată de pâine.
În copilărie mergeați la colindat?
Da, sigur că mergeam. Nu vreau să mai retrăiesc copilăria. Am și amintiri frumoase, care îmi plac, dovadă că nu uit, dar încerc să îmi protejez sufletul. Observ că istoria se repetă. Privind la televizor și văzând toate persoanele care s-au refugiat, mi-am zis „Copiii aceștia vor fi marcați toată viață“.
Tatăl meu, când s-a întors din prizonierat, m-a găsit școlăriță. Mama a avut grijă să mă pregătească pentru lumea satului – să știu tot rostul casei, al câmpului.
Este important să ne protejăm sufletul...
Cât putem, căci mereu apare câte ceva care ne tulbură. Și acest lucru nu face bine nici sănătății, nici tenului... Încerc să îmi duc viața echilibrat și să fac cât de mult bine pot. Mulțumesc lui Dumnezeu că îmi dă putere și încă mai pot. Dar totul este cu echilibru. Trebuie avut grijă și de suflet, și de vecinii noștri, să nu îi supărăm. Fiecare își croiește drumul cum crede, dar nimeni nu e Dumnezeu sau buricul pământului. Fiecare avem și bucurii, și tristeți, contează să încercăm să înțelegem și să iertăm.
„În sufletul meu sunt fată de la țară“
Știm că v-ați născut în Toporăuți (Ucraina), dar apoi ați venit în România. Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Tatăl meu a fost prizonier, nu mai credeam că mai trăiește. Eu am văzut lumina zilei dincolo de sârma ghimpată. Când m-am refugiat de la Toporăuți la o mătușă, am lăsat totul în urmă și am început de la zero, neavând nimic, chiar dacă tatăl meu avea înainte o situație foarte bună – avea un nonstop în casă, animale, pământ. Eu așa am crescut și de aceea vorbesc cu grijă. Ne-am refugiat la Vicovu de Sus - Bivolărie, unde am făcut primele clase, iar tatăl meu, când s-a întors din prizonierat, m-a găsit școlăriță. Mama a avut grijă să mă pregătească pentru lumea satului – să știu tot rostul casei, al câmpului. Și în prezent am o vorbă: „Doamne, să nu mă auzi ce spun acum! Dar dacă ar fi să o iau de la început, eu nu aș muri de foame“. Știu să țes covoare, să mulg vaca, să prășesc... Am rămas cu acestea și nu le dau la spate.
Dar nu ați rămas în lumea satului...
Dumnezeu a avut alt gând cu mine și mi-a croit alt drum. Am fost distribuită în câteva filme – să gust din această lume este cu totul altceva, cu alte vorbe și alte glume se fac în colectiv, când se pleacă pe teren se ascultă altă muzică. Eu sunt o cântăreață de folclor, dar am încercat să îmi croiesc o cărare proprie, ceea ce îi sfătuiesc și pe tineri să facă. Nimeni ca mine, nici eu ca alții. Dacă cineva a scos o idee pe care o aveam și eu în gând, am avut puterea să renunț. Nu merg pe cărări bătute. Costumul este același care este, dar ți-l pui într-un anumit fel, nu ca nu știu cine.
Cântecele satului de odinioară, găsite în pandemie
Ați ajuns la oraș, unde treptat ați intrat în lumea muzicii.
Eu vin de la sat și în sufletul meu sunt fată de la țară. Am plecat din lumea satului cu un bagaj, cu tot ce exista acolo – cântece la clăci, șezători, nunți, înmormântări. Am fost angajată, m-am format în cadrul Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, apoi am plecat la Botoșani câțiva ani și de acolo drumurile și cântecele m-au purtat peste tot. De un an și ceva m-am retras, sunt pensionară, dar asta nu înseamnă că nu îmi continui activitatea. Am grijă de mine și public.
Cum vă compuneați repertoriul în perioada respectivă?
Când era impusă cenzura, eram obligați să respectăm zona pe care o reprezentam – în cazul meu, Bucovina. Cenzura era până la radio și televiziune. Trebuia să ne compunem repertoriul din zona respectivă, să nu ne influențeze Botoșaniul, Iașiul, Bacăul și alte zona apropiate. Eu am cules foarte mult în acea perioadă de la oameni în vârstă, bunicii pe care îi găseam, și am scos la lumină tot ce a fost mai luminos și cum se cerea în acele vremuri. Nu am aruncat casetele respective, iar în perioada de pandemie, reascultându-le, am realizat 12 cântece noi. Nu îmi fac planuri, Cel de Sus le face, am și o vârstă, dar încă cânt pe bune, nu fac playback. Ascultând casetele, am redescoperit lucruri și mi-am zis că aceste lucruri trebuie scoase în lume – melodii care nu sunt de găsit. Eu cred că aici este mâna lui Dumnezeu, care are grijă de fiecare.
De-a lungul timpului ați cântat foarte mult și pentru românii din străinătate, inclusiv în perioada comunistă. Ce amintire aveți din acea perioadă?
Am fost plecată cu Ansamblul „Ciprian Porumbescu“ în Zair, Congo. De-a lungul timpului am poposit în China, Japonia, Statele Unite, Canada... Nu am cântat în Bulgaria, Elveția, Australia. Dar în rest, am fost mai peste tot. Oamenii m-au vrut, m-au pețit și nu am refuzat, pentru că dacă mă cheamă de drag, pentru a aduce bucurie și voie bună, mă pregătesc pentru un asemenea turneu.
Pasiunea pentru costumele populare
Cum este publicul român din afara țării?
Sunt mai încărcați de dor și de griji, mai ales de dorul celor de acasă. Am fost în Spania, Italia, Franța, Germania, la diverse evenimente, iar românii noștri joacă, chiuie, sunt atât de frumoși! Dacă te apropii de ei, le vezi încărcătura prin ochi – mă întreabă ce este acasă, deși ei știu mai bine decât mine pentru că vorbesc cu ai lor. Ne transmit această stare. Îi îndemn pe cântăreți, după ce au terminat cântarea, să vorbească cu ei, să îi îmbărbăteze. Domnul să le fie aproape!
Sunteți recunoscută și pentru costumele populare speciale pe care le purtați, dar și despre care cântați. Ce sunt catrințele atât de îndrăgite?
Catrința în brâu se pune numai la muncă și la joc, la biserică, înmormântare, la întâlnire nu merge așa. De ce? Se poartă la joc să dea slobozenie piciorului, iar la muncă să poți fi sprinten.
Am observat că dumneavoastră aveți un element aparte, mărgelele pe care le purtați la gât.
Este o găselniță a mea, pentru că am gâtul foarte lung. Tot spre lucru manual mă îndrept, spre muncă. Eu mi le fac.
Când ați adăugat acest element portului?
Mai târziu. La venirea pruncului pe lume, mi-a coborât glasul cu o terță, ceea ce este enorm. Eram tânără încă, 30 de ani, și aveam glas de bătrână. Nu mai puteam purta codițe, flori în păr și catrințe la genunchi. Atunci, având glasul atât de grav, am trecut la costumul de bătrână – basma neagră cu ciucuri, catrință lungă... Traista a apărut mai târziu. Acum toată lumea poartă traistă.
Care este povestea acestei traiste?
Dacă o gospodină dintr-un sat pornea în altul, nu mergea cu mâinile în sân, în trăistuță își punea un ghem și împletea sau mergea cu furca torcând. Era un fel de poșetă. În Bucovina, în partea Rădăuților, așa se făcea. Eu vorbesc de această zonă. De exemplu, în Straja, cămășile, bundițele și costumele sunt total altfel, de o simplitate emoționantă. Îmi plac foarte mult. Am și eu niște cămășuțe în acest gen, pe care le port cu drag. Se păstrează ceva din lumea în care te-ai format. Acestea se moștenesc. Copil fiind, sigur păstrezi ceva. În fiecare casă cred că există un fel de zestre, câteva lucrușoare pe care le păstrezi cu sfințenie, care nu pot fi uitate și nici înstrăinate, ci rămân pe veci în casa sufletului.
Aveți și o căsuță la Vicovu de Jos, în stil bătrânesc, unde sunt expuse mai multe costume...
Sunt costume care nu mai pot fi îmbrăcate. Unele au fost atacate de molii, dar le-am stârpit. Pe acestea le păstrez la mine, le mai îmbrac. Am avut grijă de costumele pe care le-am expus, le-am făcut un pliu, le-am cusut, ca să nu se vadă defectele. Am primit costume din mai multe zone. Oamenii, știindu-mi pasiunea și bucuria, mi-au oferit și le mulțumesc că mi-au bucurat sufletul astfel. Când intru în casa aceea, intru ca într-un altar, pentru că am cămăși pe care le-am purtat cândva și parcă retrăiesc momentul când, plină de emoție, am îmbrăcat acel costum. Cred că sunt greu de înțeles pentru cineva care nu a avut asemenea stări.
„Cărțile îți pot deschide un gemuleț, pot oferi o sclipire atunci când îți plânge sufletul“
De-a lungul timpului, v-ați creat un repertoriu foarte variat – de la cântece de leagăn, satirice, de joc, la balade, bocete și blesteme. Dintre toate acestea, care vă sunt cele mai apropiate de suflet?
Mă regăsesc în cele cu un caracter mai profund, mai dramatic. Probabil că tot din copilăria mea a pornit acest lucru, dar și glasul mă ajută, fiind mai grav. Dar fiecare om care vine la spectacol vine cu încărcătură și este nevoie și de voie bună. Am cântece cu tematică diversă: bărbatul care duce paharul la ureche, femeia care se agită cu munca, de dragoste, de urât și descântec de dragoste, care nu știu dacă se prinde, dar îl am în repertoriu.
Mai sunteți emoționată când urcați pe scenă și cântați în fața oamenilor?
Noi, artiștii, intrăm cu o încărcătură în fața lumii. Fiecare are prieteni și poate aceștia merg la spectacolele lor și chiar îi vizitează la cabină să povestească. Vă rog eu, înainte de a intra în scenă, lăsați-l măcar jumătate de oră... Dacă stați până în ultima clipă, l-ați nenorocit. De ce? Pentru că intră în examen, indiferent de ce fel de artist este. Poate că nu este în formă vocală, îi plânge sufletul sau pur și simplu îl doare ceva. Tu, ca artist, ai o anumită stare. Tu trebuie să treci peste aceste minuni când apari în fața publicului. Așa că lăsați-l în pace înainte de a intra în fața publicului, poate se roagă, poate își repetă ceva, el intră în lumea lui. Eu am emoții foarte mari, chiar mai mari decât la început. Pentru că publicul poate spune „am văzut-o cu cămașa asta“, „am ascultat cântecul acesta“... Încerc să aduc altă formă, poate în interpretare. Și eu, la rândul meu, sunt spectatoare și mă las purtată de actori sau de cântăreți, dacă e de râs, râd din toată inima, dacă e de plâns, plâng și nu țin cont de vecini. Totul depinde de cum reușește artistul să își pună sufletul în palme și să mi-l dăruiască.
Fericirea de a oferi zâmbete
Am observat că sunteți activă și pe social media...
Încerc să mă adaptez vremurilor și scriu pe Facebook pentru că îmi plac oamenii. Chiar dacă m-au pălit și mă pălesc, eu nu le port ranchiună. Poate că într-adevăr am greșit. Este un sfat și de la mama mea: „Întotdeauna să nu uiți să dai «bună ziua» indiferent unde ești și în ce stare ești cu sufletul“. „Bună ziua“ trebuie să țâșnească în primul rând, înseamnă bună creștere și bun-simț. M-a sfătuit și legat de critică: „Dacă cineva te-a criticat, te întorci la locul de unde a pornit critica și vezi dacă nu a avut dreptate. Poate te ajută să îndrepți acel lucru, să nu mai repeți. Și să nu uiți să mulțumești tuturor celor care, printr-o vorbă sau printr-o privire, te-au îndemnat că ai făcut un lucru bun“.
În perioada pandemiei, când nu s-au mai organizat spectacole și evenimente, cum v-ați întreținut vocea?
Nu am cântat în casă. În pandemie, dar și acum, vara și toamna, merg cu mașina în pădure, cu negativele și cânt. Mă îngrijesc. Am restricții la niște lucruri pe care nu trebuie să le mănânc pentru că îmi afectează glasul. Dar eu tot la Doamne-Doamne apelez. El mi-a croit drumul, El îl știe, El a fost începutul și va fi și sfârșitul. Nu mi-e frică de acel moment. Totul este să nu las în urmă oameni marcați că nu știu ce le-am făcut. Dacă pot să aduc bucurie, zâmbete, sunt fericită și eu.
De asemenea, știm că ați scris poezii, având cinci volume publicate... Cum ați început să faceți asta?
E un alt drum. Nu mi-am propus asta. Cel mai recent volum, „Drum de cântec și credință“, a apărut în perioada pandemiei. Uneori nu este bine să fii cunoscut, pentru că apar fel de fel de lucruri. Lumea e tare ciudată. Iar în acest volum vin cu toate minunile întâmplate de când mă știu eu, care m-au marcat. Unele sunt de zâmbet, altele sunt triste. Este un drum încărcat cu de toate, mai ales partea de proză, am și câteva desene, dar și poezii. Pun tot pe seama tainei nevăzute a lui Dumnezeu. El a hotărât să îmi facă drumul. Nici nu știu dacă am fost bună la desen la școală. Sunt desene din lumea cântecului meu.
„Când îmi plânge sufletul...“
Talentul de scriitoare se reflectă și în cântecele dumneavoastră?
Nu. Nu îmi creez textele. Eu merg pe culegeri, dar asta nu înseamnă că nu am puterea să elimin ce trebuie spus în fața publicului. Sunt și lucruri deocheate care nu trebuie spuse. Dacă trebuie completat ceva, nu retrag să spun că nu am completat. În culegeri sunt lucruri prea frumoase ca să croiesc lucruri noi.
Spuneați că vreți să aduceți bucurie oamenilor și aveți mai mereu o energie bună, dar, ca orice om, mai treceți și prin momente dificile. Ce faceți atunci?
Am fost căsătorită cu un ziarist, dar soțul meu a plecat în altă lume, poate mai bună, în urmă cu 21 de ani. Bucureștean moldovenizat până în unghii, pentru că a stat cu mine la Suceava. Am o încăpere ticsită cu cărți pe toți pereții și am foarte multe culegeri. Am ce face, de unde învăța și petrece atunci când îmi plânge sufletul. Cărțile îți pot deschide un gemuleț, să îți dea o sclipire, să te bucure.
Se încarcă comentariile...
