Povestea din spatele romanului „Ion”. Capodopera lui Rebreanu, inspirată de o întâmplare memorabilă

Creatorul romanului românesc modern a scris la opera de bază a sa timp de șapte ani, creația bazându-se pe personaje reale. Prima variantă a romanului s-a numit "Zestrea".

Liviu Rebreanu, autorul romanului "Ion"

În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu publică în Revista Fundațiilor Regale, sub titlul Mărturisiri, povestea nașterii și scrierii celui mai important roman al său și poate al literaturii române, Ion.

O capodoperă literară, la care a lucrat nu mai puțin de șapte ani, pornită de la o întâmplare petrecută în satul unde locuiau părinții săi.

“Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observație. Nici măcar nu am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia”, povestește scriitorul.

Liviu Rebreanu menționează că scena s-a petrecut în satul Prislop, aproape de Năsăud, unde tatăl scriitorului era învățător. Se întâmpla într-un moment în care tocmai părăsise cariera militară pentru a se dedica scrisului, spre dezolarea părinților, care țineau să-l vadă ori militar, ori preot.

În continuarea mărturisirilor sale, autorul spune că după întâmplarea cu țăranul care sărutase pământul a apărut în sat un alt eveniment care l-a marcat. Un țăran văduv, dar bogat, și-a bătut fiica într-un mod barbar, aceasta fiind scăpată din mâinile tatălui de vecini. Pe fată o chema Rodovica și păcatul ei era că a rămas însărcinată cu cel mai sărac om din sat. Pățania acestei fete a fost transformată într-o nuvelă pe care Liviu Rebreanu a intitulat-o “Rușinea”, dar care a rămas nepublicată.

Acesta își amintește că tot în zilele petrecute în sat a stat mai mult de vorbă cu un tânăr țăran, Ion Pop al Glanetașului, flăcău muncitor dar foarte sărac.

Ion și dragostea pentru pământ

“Din toate vorbele lui se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunța de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost vorba de o ființă vie și adorată. Ascultându-i jelania, mi-am adus aminte de omul care a sărutat deunăzi pământul, afară, pe hotar, pe ascuns. Și mi-am zis că flăcăul acesta, Ion al Glanetașului, dacă ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrățișeze și e, ca și cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai mare ardoare”, își continuă mărturisirea Liviu Rebreanu.

Făcând legătura între cele trei momente trăite, scriitorul și-a conturat astfel un viitor schelet de roman, în care Ion al Glanetașului, cel însetat de pământ, trebuia să-i sucească mințile Rodovicăi, pentru a o lua de nevastă împreună cu pământul ei, pe care să-l sărute drept simbol al posesiunii. Inițial, scriitorul spune că a vrut să denumească romanul Zestrea.

Toate aceste evenimente se petreceau după răscoalele țărănești din anul 1907, care zguduiseră statul din rădăcini, iar cărțile citite de autor în perioada cu pricina, pe tema revoltelor oamenilor de la sate, au deschis pentru romanul lui Liviu Rebreanu orizonturi mai largi, în care problema pământului i se părea mai vastă.  A conceput astfel un roman în mai multe volume, gândind că este mai comod pentru cititor o trilogie, plecând de la cele trei ținuturi românești dezlipite pe atunci de la patria mamă.

Autorul mai precizează că o întâmplare din familia sa, unde o soră a fost aproape să se mărite cu un preot din zona Sătmarului, a venit ca mănușă în completarea a  materialului documentar pe care îl adunase  pentru scrierea romanului. Sora logodită i-a înapoiat celui care o ceruse de nevastă verigheta, iar ea s-a căsătorit mai târziu cu un profesor de liceu.

“Căsătoria mi-a fost necesară, pentru că prin ea am putut urzi niște fire, care să-mi servească mai târziu în celelalte două părți ale trilogiei”, spune autorul, lucru care l-a ajutat în final să dea familiei Herdelea înfățișarea din roman.

Nemulțumit de primele scrieri

Autorul spune că a fost total decepționat de primele scrieri la roman, începute în primăvara anului 1913, adunate în vreo 300 de pagini scrise la urgență. I-au trebuit trei ani să-și pună cap la cap materialul de care dispunea, iar în august 1916 Liviu Rebreanu a reluat de la zero opera sa.

“Descrierea drumului până la Pripas și chiar a satului și a împrejurimilor corespund în mare parte realității. De când romanul Ion a devenit prea cunoscut, și satul Prislop a dobândit o faimă, pe care nu a nădăjduit-o niciodată. Inutil să vă spun că elevii din Năsăud se plimbă deseori până la pripas, urmând pașii lui Titu Herdelea și ai surorilor lui, căutând să fixeze cu precizie locul unde s-a întâlnit Titu cu d-na Roza Lang și altele, și altele”, mărturisește Liviu Rebreanu.

Patru ani i-au trebuit autorului să-și scrie opera sa de căpătâi, alegându-și însă un nou titlu, Ion, plecând de la considerentul că numele are o însemnătate hotărâtoare asupra soartei celui care îl poartă.

“În Ion am lucrat într-un fel și până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa. Mai mult, el trăiește și azi, necăjit și amărât, copleșit de copii, vreo șapte. Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet țăran ca vai de capul lui, pe când cel din roman se știe câte pozne și totuși ce carieră face înainte de a muri asasinat”.

Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ion Belciug, notarului Stoessel, care mai târziu l-a vizitat pe Liviu Rebreanu în București pentru a-i mulțumi pentru felul cum l-a zugrăvit în roman.