„Jurnalul unei iubiri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt FRAGMENT

Schmitt este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori francezi

„Jurnalul unei iubiri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt a fost recent publicat la Editura Humanitas, în traducerea din limba franceză a lui Doru Mareş. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea lui Schmitt.

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Eric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depăşească suferinţa provocată de moartea aceleia care i-a dat viaţă. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conştientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-şi omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viaţă, trăieşte şi înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie şi clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit şi consemnarea prezentului, cu realităţile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experienţa morţii într-o pledoarie pentru viaţă.

„O carte emoţionantă, presărată cu gânduri şi maxime pline de miez despre doliu, despre pierdere.“- Le Figaro

-FRAGMENT-

„Festivalul de la Avignon. Încă din tinereţe, deschide pentru mine balul luminos al verii.

Am închiriat o casă înăuntrul zidurilor de apărare. Yann umblă după coregrafii, Bruno, împreună cu Nathalie, sare dintr-o sală-ntr-alta pentru a găsi spectacole pe care să le programăm la Rive Gauche, teatrul pe care îl conducem, la Paris. Cât despre mine, sunt ca musca la arat.

Fie genunchiul îmi sare, fie îmi trimite dureri ascuţite. În fiecare dimineaţă, când mă dau jos din pat, imediat ce pun picioarele pe podea îmi dau seama că problema e din ce în ce mai urâtă. Cum nu doresc să îmi îngrijorez apropiaţii şi pe cei care mă salută pe străzile Avignonului, mă străduiesc să nu şchiopătez sub privirile lor şi aproape că reuşesc. Din această orgolioasă disimulare care-mi mobilizează cea mai mare parte a energiei, rezultă două consecinţe: sunt epuizat şi mă închid în mine încă şi mai tare.

„De la moartea mamei tale, nu mai vrei să mergi înainte!“ opinase Alain, medicul meu curant. Dincolo de această simbolistică, trupul chiar nu-mi mai apără spiritul, provocându-mi durere fizică mai degrabă decât tristeţe, inflamare în loc de amărăciune?

Durerea pansează disperarea…

*

În zilele în care transpirăm în mijlocul cuptorului avignonez, mă retrag la umbra casei şi încerc să înţeleg ce din mine vine de la mama. Inventarul mă uşurează.

În faţa oglinzii, regăsesc ochii negri, bărbia rotunjită, maxilarul pătrat, sprâncenele subţiri, asimetrice, şi le surâd. Îmi frec între degete pielea compactă, groasă, foarte puţin ridată şi-i mulţumesc. Chiar şi dilatarea din acest moment a trăsăturilor îmi place, perfect asemănătoare cu a ei din ultimii ani.

Mă amuză defectele noastre comune: faptul că ne trezim greu dimineaţa, dar nu putem adormi seara, neastâmpărul de la miezul nopţii care ne împiedică să ajungem în pat înainte de a ne fi învârtit ca un titirez, de a fi pus în ordine şi parcurs coridoare şi scări pentru a îndeplini mii de sarcini superflue.

Ea mi-a insuflat dragostea pentru animale. Impunându-şi dorinţa în faţa tatălui meu rigid, care avea oroare de pisici şi se temea de câini, mi-a permis, la opt ani, să adopt o căţeluşă, Tina, un fermecător spitz german cu blana de zăpadă care, din păcate, a murit foarte repede din cauza maladiei Carré. Deşi în contradicţie mereu cu părerea tatei, de data aceasta cu ajutorul meu, ne-a dotat ulterior cu motanul Socrate şi câinele Tao, amândoi negri ca abanosul, parteneri de vânătoare, prieteni pe viaţă şi pe moarte, care mi-au înfrumuseţat adolescenţa. La maturitate, am continuat acest gen de coabitare, neputându-mi imagina existenţa altfel decât în compania animalelor. În consecinţă, mama i-a adorat pe Leonard, un motan de casă uriaş, care a trăit douăzeci şi doi de ani şi a supravieţuit mai multor cancere şi unei căderi de la etajul şase, apoi pe Fouki, Daphné şi Lulu. La fel ca bunicului meu, timpul petrecut distrând animalele, înţelegându-le, plimbându-le, alintându-le, schimbând cu ele priviri, nu-i părea mamei timp pierdut. Ore în şir le aruncam un băţ sau o minge, le ascundeam diferite obiecte înainte de a le scoate din nou la lumină, ne piteam prin labirintul casei de la ţară pentru a le ieşi pe neaşteptate în faţă; râdeam fără-ncetare, recâştigând energica bucurie a copilăriei.

Mi-a transmis cultul artelor, literaturii, gustul pentru călătorii şi o gură aptă pentru gastronomie.

Nu sunt doar carne din carnea ei, sunt suflet din sufletul ei.

Nu m-am erijat niciodată în fiu rebel, rămân un moştenitor. Scrisul meu, axă a propriului destin, a pasionat-o dinainte de naşterea mea. A avea un vlăstar dramaturg şi romancier nu a uimit-o. De fapt, i-am păstrat înclinaţiile şi i-am împlinit anumite dorinţe.

Viaţa mea: opera ei.

*

Pe terasa unei cafenele din Avignon, între două spectacole, Bruno mă priveşte lung sau, mai degrabă, mă scrutează cu îngrijorarea întipărită pe chip.

— Cum mai merge?

— Habar n-am.

— Simt că, uneori, te mai regăseşti un pic.

— Da…

Bruno a spus-o atât pentru a mă încuraja, cât şi pentru a se convinge pe sine.

De fapt, nu mă regăsesc: o regăsesc pe mama în mine.

*

Moartea nu a expulzat-o din viaţa mea. Din contră, am devenit monumentul ei.

*

Străzile Avignonului colcăie de amintirile noastre. Din 1975, le-am frecventat împreună până vara trecută, înghiţind mai multe spectacole pe zi.

Fără îndoială, cel mai mare dar pe care mi l-a făcut – în orice caz, unul dintre cele hotărâtoare – a constat în a mă iniţia în teatru.

*

A existat o primă oară…

Prima oară s-a întâmplat la Célestins, la Lyon, în anul când împlineam zece ani. Mama ne-a lăsat pe trotuarul din faţa teatrului, cu biletele în buzunar, promiţând să vină după noi trei ore mai târziu.

Într-o sală plină ochi, zgomotoasă, o plasatoare posacă ne-a aşezat în rândul de lângă scenă, ceea ce a oripilat-o pe Florence. „O să le numărăm actorilor firele de păr din nas! Şi-o să ne umple de scuipat!“ a bodogănit înfundându-se în scaun.

Eram fascinat încă dinaintea ridicării cortinei.

De ce? Chiar de cortină. O pânză închipuind o cortină voluminoasă, de catifea, înfoiată în falduri, acoperită de broderii, strânsă de şiraguri de perle prinse în monturi de aur. Subterfugiul mi s-a părut în acelaşi timp mizerabil şi fastuos, mizerabil fiindcă observasem că nu era vorba decât despre o pânză oarecare, întinsă şi netedă, fastuos fiindcă pictura dădea iluzia unei ţesături scumpe. Închizând pleoapele, deschizându-le din nou, privind fix tabloul printre gene, încercam să nu mă mai las furat de iluzia optică. Degeaba! Unica modalitate de a fi păcălit ţinea de minte, nu de vedere: trebuia să accept minciuna. Înainte ca spectacolul să fi început, presimţeam că plăcerea va sosi în egală măsură din mine şi din scenă.

Cortina şi-a luat zborul către boltă, dezvăluind un decor de tablă pictată. Din nou, atenţia mi-a fost absorbită de detalii: credeam în perspective şi profunzimi imediat ce se trântea o uşă, imediat ce nişte valuri parcurgeau panourile, trădându-le netezimea. Vârful a fost atins în actul al doilea, care se petrecea la bucătarul Ragueneau: acolo, sub tavanul din grinzi vechi al unei mansarde, atârnau jamboane de mucava care m-au vrăjit! O clipă, jamboanele au oscilat între adevăr şi fals; chiar dacă le-am crezut autentice, din cauza formei şi culorii, mi s-au dovedit artificiale din cauza lipsei lor de greutate, goale cum erau pe dinăuntru; apoi, imediat ce le-am considerat trucate, adevărul le-a ajuns strigător la cer. Pe scurt, eram supus farmecului artificiului, acel continuu balans între adevărat şi fals. Graţie jamboanelor din carton, am adoptat teatrul, locul în care realitatea cere ajutorul imaginaţiei pentru a-şi dobândi coeziunea. Da, teatrul avea nevoie de mine, căci înşelătorul acela nu abuzează decât de un naiv care e de acord cu înşelăciunea.

Şi spectacolul? Spre deosebire de teatralitate, a avut nevoie de două acte spre a mă convinge – din fericire, Cyrano de Bergerac are cinci.

Faptul că personajele se exprimau în versuri nu m-a mirat; din contră, acea sofisticare mi s-a părut că se potrivea cu iluziile ambientului. De ce să fi vorbit ca toată lumea bărbaţii şi femeile acelea îmbrăcate pestriţ, care nu evoluau într-un univers normal? Ţinuta limbajului lor – rigoarea, fantezia, poezia –, vioiciunea, replicile date cu virtuozitate, toate ţineau de spectacol. Banalitatea limbajului ar fi rupt lanţul vrăjii.

Intriga m-a prins. Înflăcăratul Cyrano, care se crede incapabil să inspire o pasiune, m-a descumpănit: imediat ce înţelege că rafinata Roxane are o înclinaţie către Christian, rivalul lui, îşi ascunde rana intrând în serviciul acestui Christian, un tânăr pe cât de fermecător, pe atât de nătâng; noaptea declamă, în locul frumuşelului numai spoială, declaraţii de dragoste şi scrie de pe câmpul de bătălie epistole sublime către iubită. În timpul asediului de la Arras, Christian cade în luptă. Cyrano supravieţuieşte şi, după douăzeci de ani, prietena sa Roxane îi mărturiseşte că nu îşi mai aduce aminte chipul frumosului Christian, dar i-a reţinut pe veci cuvintele din scrisori. În agonie, Cyrano descoperă că Roxane îl adoră. E prea târziu, moare.

Dacă la început râd de farsele lui Cyrano, lupt apoi cu emoţia, pe măsură ce drama devine tot mai tenebroasă. În sfârşit, nu mai rezist, suspine de nestăvilit mă zguduie şi deschid stăvilarul lacrimilor.

Ce lacrimi insolite! Atât de puternice şi atât de blânde în acelaşi timp… În mod excepţional, nu pe mine mă plângeam, ci pe un altul. Eu, copilul care nu se îndoia că este iubit, îmi părăseam punctul de vedere, mă debarasam de egoism şi solidarizam cu un străin; resimţeam amărăciune şi milă sau, mai degrabă, amărăciunea milei. Iată numele acelor lacrimi: lacrimile altruiste, lacrimile filantropice. Cuprins de o neaşteptată solidaritate cu un personaj dintr-un secol exotic care nu-mi semăna, îmi lărgeam aria simpatiei.

Când s-a aprins iarăşi lumina în sală, mi-am zis că spectatorii – şi, în primul rând, sora mea – îmi vor persifla chipul plâns. Dar, când, plouat, am îndrăznit să ridic ochii în jur, nu am zărit decât frunţi plecate, pleoape umflate şi nasuri roşii.

Revelaţia mi-a provocat euforie. Nu doar că acele lacrimi mă schimbaseră, dar le şi împărtăşisem cu opt sute de adulţi. Tras de mulţime către ieşire, mi-am jurat că mă voi întoarce cât mai repede cu putinţă în locul acela fabulos.

Mama ne aştepta în foaier şi, înduioşată de feţele noastre tulburate, a îngenuncheat pentru a mă strânge în braţe.

— Ţi-a plăcut?

— Da. Mult. Vreau să fac şi eu asta mai târziu.

— Care asta?

— Să fac să plângă pe toată lumea.

— Vrei să fii actor, ca Jean Marais?

Mi-a amintit că idolul ei, actorul Jean Marais, fusese cel care interpretase rolul lui Cyrano.

Am dat din cap în semn de negare, m-am întors către afiş, l-am citit şi am precizat:

— Nu, mai târziu vreau să fiu ca Edmond Rostand.

Acel Cyrano a oferit piatra pe care s-a ridicat întreaga mea viaţă dramatică: nu doar că atunci am cunoscut prima mea experienţă scenică, dar am şi trăit întâia experienţă umanistă, vibrând la unison cu personaje cu firea contrară alei mele. Am ieşit îmbogăţit de la reprezentaţie. Umanismul, această fraternitate de destin cu aproapele, spectatorul o percepe prin plăcere şi emoţie, fără a i se da lecţii.

A doua zi, fiindcă tropăiam de nerăbdare, mama mi-a cumpărat cartea, Cyrano de Bergerac, după care m-am închis ceasuri întregi în încăperea în care ne jucam, pentru a declama tirade. După fiecare, mă sprijineam de un perete, precum Cyrano de copac, şi jucam momentul morţii grandioase, încheind în lacrimi.

După o săptămână, observând că entuziasmul nu mă mai părăsea, mama, cu aer misterios, m-a luat de mână şi m-a dus până lângă un dulap.

— Dacă eşti interesat de teatru, ai voie la mine în bibliotecă.

A deschis uşa şi am descoperit mai multe rafturi pline cu cărţi.

— Aceştia sunt clasicii: Molière, Corneille, Racine, Marivaux, Musset, Hugo.

A luat câteva fascicule de hârtie friabilă, îngălbenită, aproape portocalie de vechime. Pe coperte, chipurile autorilor în medalion imprimat cu cerneală violet suferiseră şi ele de trecerea timpului. Vechimea cărţilor, departe de a le fi descalificat, le-a făcut imediat încă mai preţioase în ochii mei. A adăugat, cu privirea scânteietoare:

— Le colecţionez din adolescenţă.

Aşa că mi s-au părut şi mai de preţ.

— Tatăl tău a refuzat să le aranjez în bibliotecă, le găseşte prea urâte.

Moment în care am fost cucerit definitiv!” (Copyright: Editura Humanitas)

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieţi (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin (2018) şi Félix şi izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. 

Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) şi Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii şi distincţii literare. Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.