INTERVIU Violonistul Florin Croitoru: „Sunt genul de artist care nu bate pe la uși pentru a obține concerte”
0Muzicianul Florin Croitoru, care a împlinit 55 de ani, afirmă că nu face compromisuri artistice și că un violonist nu trebuie să-și facă un titlu de glorie din instrumentul pe care îl deține, pentru că „o vioară nu cântă singură”.
După concertele sale de debut în calitate de solist cu Filarmonica din Viena, Florin Croitoru a fost elogiat drept un solist „fenomenal”, cu o „tehnică perfectă”. Artistul, care a împlinit 55 de ani în data de 17 mai, este primul și singurul violonist român distins, până în prezent, cu premiul I la prestigiosul Concurs internațional de vioară „Fritz Kreisler” de la Viena. Artistul, care a început studiul viorii în urmă cu aproape cinci decenii, își exprimă îngrijorarea că, în societatea contemporană, s-a pierdut orice limită de decență: se pun aparența și forma înaintea fondului. „Nu m-a întrebat nimeni în lume, vreodată, pe ce vioară cânt, nici la Viena, nici la Boston”, declară Florin Croitoru, care a ales să se întoarcă din Statele Unite în România, să fie profesor universitar și să prezinte, în recital, programe muzicale rare, de o virtuozitate și o dificultate aparte, precum „Nicolo Paganini – 24 de Capricii pentru vioară solo”. Violonistul afirmă, într-un interviu pentru „Adevărul”, că în lumea artistică de astăzi o carieră se construiește „cu multă cerbicie, cu multă ambiție și se calcă peste cadavre” în numele obținerii, cu orice preț, al succesului.
„Adevărul”: Ați aniversat, recent, 55 de ani. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această vârstă matură pe plan personal și profesional?
Florin Croitoru: Da, am împlinit, pe 17 mai anul acesta, 55 de ani de viaţă. În 2025 se vor împlini și 50 de ani de când m-am apucat de studiul viorii. Cinci decenii de vioară… (n.r. – Zâmbește). Sunt împlinit cu aceste aniversări, mă bucur dacă ceva din ceea ce fac ajunge la sufletul celor care privesc sau ascultă un concert. Acesta este și scopul. Muzica a fost foarte iubită în familia mea. Am fost format ca muzician în România şi, indiferent pe ce coordonate geografice am fost să reprezint cultura românească, am fost foarte apreciat. Asta înseamnă că am primit un mare dar cu școala românească de muzică din țară.
Fratele dumneavoastră, Gabriel Croitoru, este, de asemenea, un violonist foarte cunoscut. Cum v-a fost cultivat talentul muzical în familie?
Noi, fratele meu, Gabriel, și cu mine, în ordinea apariției pe lume, am fost născuți în Galați. Gabriel e mai mare, e o diferență de aproape patru ani între noi. Într-o zi, povestea tata, a sunat directorul de la școala de muzică din Galati. „Aveți un băiat, pe nume Florin?“. „Da!“, a răspuns tata. „E un băiat aici, la mine în birou, care zice că vrea să studieze muzică la noi. Știți ceva de asta?“, l-a întrebat pe tata. Eu nu mai țineam minte povestea ta. Mi-a relatat-o tata, care s-a dus atunci la director, la școala.
Ați fost încurajat, în familie, să studiați vioara?
L-am auzit pe frațiorul mai mare, care să străduia să învețe să cânte la vioară. Auzind strădaniile fantastice ale lui Gabriel, mă gândeam că poate ar fi bine să încerc să cânt la pian. L-am întrebat pe tata ce să fac. Tata mi-a răspuns că nu are bani să-mi cumpere un pian. „Ia și tu vioara, care a rămas mică de la frate, dacă vrei să faci muzică“, a răspuns tata. Am început să studiez vioara în Galați.
Ați urmat studiile, totuși, la București.
Da, familia s-a mutat în București în anul 1976, când eu aveam șapte ani. Părinții mei s-au mutat în București, pentru că profilul de muzică al liceului din Galați a fost desființat - rămânea școală generală. Profesorii i-au sfătuit pe părinți: „Pentru copiii aceștia talentați, faceți tot ceea ce puteți, încercați să vă mutați din Galați“. Și tatăl meu a făcut, într-adevăr, toate eforturile ca familia să se mute în București. Am mers amândoi copiii la același liceu ca să studiem în paralel. Am absolvit ambii Liceul de Arte „George Enescu“ din București. Amândoi frații am urmat, ulterior, Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu“, actuala Universitate Națională de Muzică, după care viețile noastre s-au separat, fiecare a mers profesional în direcția pe care și-a ales-o.
Debut internațional la Viena
Cine au fost mentorii dumneavoastră?
Întotdeauna am afirmat că am primit foarte multe, de la vârstă mică, de la familie și de la sistem, așa cum era în acea perioadă. Am primit enorm ca educație în România, am avut profesori de mare calitate, în cadrul unui sistem de învățământ gratuit. Am avut șansa acestei educații care mi-a permis după aceea să fac carieră internațională și să fiu apreciat în străinătate. Asta înseamnă că am avut și încă mai avem un sistem de învățământ foarte bun. Mentorii mei au fost Mihai Constantinescu şi Ştefan Gheorghiu, două nume dintre cele mai mari ale pedagogiei româneşti şi ale artei interpretative.
Când ați debutat în România ca solist?
Practic, debutul în România l-am avut, la vârsta de 14 ani, cu Orchestra Operei Române. Am cântat în „Simfonia Spaniolă“ de Édouard Lalo.
Debutul dumenavoastră internațional când a avut loc?
Debutul internațional a fost în Musikverein, la Viena, sub conducerea lui Christoph von Dohnanyi, cu Vienna Philharmonic, când aveam 25 de ani, în anul 1993. Deci, imediat post Revoluție, am fost și eu unul dintre tinerii românii care au reușit să aducă onoare țării noastre. Am câștigat, în cariera mea, 11 premii internaționale, printre care premiul II la concursul „Paganini“ în Italia, în 1991, şi premiul I la concursul „Fritz Kreisler“, în 1992, la Viena.
Ce parcurs ați urmat după acest debut fulminant de la Viena?
După debutul de la Viena, a fost o perioadă absolut foarte încărcată, am umblat în toate direcțiile prin Europa. Cariera m-a purtat în Statele Unite, unde în anul 1993 am început să predau în calitate de asistent universitar în orașul Dallas. Am locuit în Statele Unite timp de opt ani.
„M-am întors, pentru că mi s-a făcut dor de țară“
De ce ați ales să vă întoarceți în România ?
M-am întors, pentru că și mie, ca și multor altora, mi s-a făcut dor de țară. În orice caz, când stăm departe de țară mulți ani, tindem să idilizăm orice amintire sau orice crâmpei de amintire. Ne amintim doar de părțile superbe din trecut. Mai mult, mi-a fost și foarte dor de părinții mei, care nu mai sunt printre noi de mulți ani. Am vrut să mai petrec timp cu ei, să-i prind în viață, să mă mai bucur de părinți. Am revenit în România în 1999 și i-am mai prins pe părinți în viață încă aproximativ 15 ani. Mi-am dat seama că, până la urmă, timpul meu liber l-am acordat oricui, în lume, și mai puțin familiei. Am înțeles că trebuie să mă întorc acasă.
Povestiți-mi despre experiența profesională, pe care ați avut-o în Statete Unite.
Era bine totul, însă la un moment dat, locuind într-un loc în mod permanent, am început să văd și lucrurile care îmi scăpaseră atenției la o primă evaluare. Mă gândeam că totul îmi place, dar mi-am dat seama că sunt și lucruri care nu îmi plac. Unul dintre motivele care m-a determinat să renunț la statul acolo era gândul că aș vrea să am un copil și nu-mi puteam imagina să-l dau la școală în America.
De ce ați avut aceste rezerve față de sistemul de învățământ american?
Nu mi-a plăcut sistemul american de învățământ, în primii ani de școală ai unui copil. Am avut deseori întâlniri cu grupuri de elevi din diverse școli și orașe, aveam pulsul sistemului lor de învățământ de stat. În primii ani, copiii urmează, de obicei, școli de stat. Elevii pe care i-am întâlnit păreau să fie destul de deschiși la comunicare, selectivi, asertivi în ceea ce întrebau. Am văzut, totuși, că uneori erau pe lângă subiect, dovedeau că nu prea înțelegeau ce se întâmpla în jur. Nu era vina lor, fără îndoială. Mai mult, în Statele Unite există o problemă legată de siguranța în școli. Am înțeles, așadar, că îmi doream un copil care să fie educat în Europa, care să urmeze o bază solidă de învățământ până a ajunge la studiul la universitate. Cred că România oferă, în continaure, o bază complexă și de calitate educațională pentru orice copil.
Cum a fost reîntoarcerea și reintegrarea în România în 1999?
În Statele Unite, am avut parte de împlinire profesională, fiindcă am primit oferta de a fi profesor la vârsta de 24 de ani. Am învățat enorm despre viață și despre oameni, cât timp am stat în Statele Unite, în perioada 1993-1999. După experiența americană, s-au schimbat în bine multe lucruri înăuntrul meu. Când ne întoarcem din străinătate, nu întotdeauna ideile cu care venim sunt digerabile pentru concetățenii noștri. A fost șocant, din multe puncte de vedere, să mă reîntorc în România. Din anul 1999, m-am angajat la Universitatea Națională de Muzică din București și m-am axat pe această latură profesională. La rândul meu, am făcut o familie reușită abia în anul 2007. Soția mea e poloneză. E un om de un orizont cultural absolut fantastic, care în prezent lucrează la o companie multinațională, într-un proiect polonez. Avem un fiu de șapte ani. L-am primit, așadar, în dar, pe fiul nostru la vârsta de 48 de ani. Îi place muzica, are o ureche muzicală fantastică, însă nu cred că va alege muzica drept profesie.
Cât timp ar trebui un artist să repete pe zi pentru a obține performanța?
Trebuie studiat atâta timp pe zi, cât ne putem menține concentrarea sută la sută în ceea ce facem. Dacă cineva repetă zece ore pe zi, din care doar două poate să fie cu mintea sută la sută la ceea ce face, contează doar cele două ore de repetiții. Fie că studiem două ore, patru ore, șase ore, important, de fapt, este cât reușim să fim cu mintea la studiu. Trebuie să ne implicăm la nivel mental în ceea ce facem, în fiecare secundă cât studiem. Restul e pierdere de vreme.
„Dialogul maeștrilor“, alături de maestrul Zampieri
În luna martie, ați susținut concertul „Dialogul maeștrilor“ la Filarmonica „Ion Dumitrescu“ din Râmnicu Vâlcea, alături de maestrul Gian Luigi Zampieri. Cum a fost acest dialog artistic?
Da, îmi face o reală plăcere întotdeauna reîntâlnirea, atât artistică, cât și umană, cu Gian Luigi Zampieri, dirijorul italian, îndrăgostit de România, pe care îl îndrăgim și îl admirăm cu toții. Astfel, nu ratez vreo ocazie de a colabora cu domnia sa. Evident că afișul cu titlul „Dialogul maeștrilor“ a fost mai mult pentru public - eu cu maestrul Zampieri nu așteptăm să fim invitați undeva ca să avem un dialog. Noi o facem oricând, oriunde, cu mare ușurință. Avem foarte multe lucruri în comun, suntem și foarte diferiți, însă ne bucurăm de o prietenie sinceră atât pe scenă, cât și în afara acesteia. Gândim în maniere similare, iar pe scenă ne înțelegem aproape fără cuvinte. Paradoxal, maestrul Zampieri îmi este ca un adevărat frate.
Care este resortul din spatele unei asemenea comuniuni artistice?
Gian Luigi Zampieri este doar el însuși pe scenă - un artist adevărat, nu încearcă să convingă pe nimeni de ceva anume, vrea să se bucurăm, cu toții, de un act muzical deosebit. Apreciez că, la concerte, maestrul Zampieri are generozitatea de a face un pas în spate, pentru a-și pune în valoare colegii. O face natural, în mod firesc, fără să piardă niciun moment direcția și coordonatele muzicale. El are o abordare mai caldă, mai umană și mai modestă, în același timp foarte complexă și profesională, a relațiilor de pe scenă, calități pe care le vedem mai rar la un dirijor. În lumea noastră artistică, în care fiecare face totul numai pentru sine, este cu totul rară o astfel de abordare. La Râmnicu Vâlcea, m-am bucurat, de asemenea, să o reîntâlnesc pe muziciana care este concermaistrul filarmonicii, Delia Diaconescu, care mi-a fost studentă. Delia este extraordinar de talentată și de serioasă, fapt care mă bucură nespus - asta înseamnă că am reușit să fac ceva și în calitate de profesor.
Nu trăiți senzația, totuși, că alegând cariera universitară de profesor, v-ați pus într-un con de umbră ipostaza solistică?
Eu sunt genul de artist care nu bate pe la uși ca să obțină concerte. Cine mă dorește mă căută. Dacă nu sunt căutat, îmi văd de treaba mea la universitate. De multe ori, în lumea artistică de azi, o carieră artistică se construiește cu multă cerbicie, cu multă ambiție și se calcă peste cadavre ca să se obțină succesul, cu orice preț. Nu mi-a plăcut asta niciodată. La noi, în România, impresariatul, nu știu dacă există, sunt multe lucruri nevăzute pe care nici nu încerc să le înțeleg. În breaslă, aranjamentele muzicale se fac foarte mult pe bază de relații. Am încercat, de când am revenit în România, să ofer întotdeauna programe interesante, cum a fost integrala „Capriciilor“ de Paganini, pe care nu le făcuse nimeni vreodată. Le-am prezentat în toată țara - a fost mica mea contribuție adusă vieții muzicale românești. Am trăit bucuria aducerii în prim-planul atenţiei publicului a celor şase concerte pentru vioară şi orchestră de Paganini, a imprimării și pe CD a „Capriciilor“ de Paganini şi a lucrărilor lui Fritz Kreisler.
„Am liniște în suflet“
Dați dovadă de echilibru și aduceți, în discursul dumneavoastră, o perspectivă înțeleaptă și așezată asupra lucrurilor. Cum ați reușit să căpătați această detașare în tot acest tumult al vieții cotidiene?
Da, am liniște în suflet. Am înțeles că lumea are o ușurință fantastică de a îi uita pe cei care le-a adus onoare câteodată, că există o ușurință fantastică, ajunsă absolut normală, de a întoarce spatele acelor oameni care au făcut ceva pentru tine. În lumea noastră artistică, a orgoliilor și a egourilor exacerbate, se calcă peste cadavre. Sunt foarte dezamăgit de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am ales să mă dedic creșterii fiului meu și, ocazional, să mai apar pe scenă ca să nu creadă lumea că am dispărut pe plan artistic. Prefer să-mi cresc copilul în timpul acesta, în loc să umblu după colaborări. Am devenit părinte la 48 de ani. M-am întrebat, când am primit acest mare dar, cât mai am din mosorul cu ață… Am înțeles că trebuie să am grijă cui acord timpul meu. Am decis că soția și fiul meu sunt primordiali. Am înțeles că am umblat destul prin lume, cu valiza și cu vioara în spate.
Legat de vioară, maestrul Zampieri remarca că nu ați dorit niciodată să dețineți un instrument celebru la care să cântați…
Într-adevăr, nu m-a întrebat nimeni în lume, vreodată, pe ce vioară cânt, nici la Viena, nici la Boston. O vioară nu cântă singură. Nu trebuie să-ți faci un titlu de glorie din vioara pe care o deții. Nu asta e esența. Nici la un sportiv nu contează ce adidași poartă în picioare sau cu ce tip de prăjină a obținut un record mondial. Acum, în lumea noastră contemporană, excesiv de marketată, s-a pierdut cumva orice limită de decență: se pun aparența, forma, înaintea fondului. Sunt destul de detașat de povestea asta. Să ai un instrument bun, rar, este fără îndoială interesant. Niciodată, în opinia mea umilă, nu trebuie ca instrumentul să fie pus înaintea artistului. Instrumentul, dacă îl punem pe masă, tace. O vioară ne spune cu adevărat ceva, numai dacă un muzician bun o face să vibreze. Din fericire, cum spuneam, am beneficiat în copilărie de o formare profesională solidă. Am învățat vioara cu specialiști, care aveau cultura și puneau accent pe individualitatea sunetului. Când ascultam un mare violonist, chiar dacă nu-l vedeam, știam cine cântă din sunetele pe care le ascultam. Acum s-a pierdut asta, sunt sute de violoniști foarte buni, care apar pe bandă rulantă, însă toți sună la fel, când îi ascultăm. Se cântă din ce în ce mai repede, nu mai are nimeni răbdare în această societate care a ajuns de un consumerism sălbatic. Facem totul într-o viteză nebună, alergăm disperați dintr-o parte în alta, de pe o scenă pe alta. Nu înțeleg ce e cu graba aceasta nebună - riscul e să uităm cine suntem și să ne îndepărtăm de noi înșine.
Citate:
De multe ori, în lumea artistică de azi, o carieră artistică se construiește cu multă cerbicie, cu multă ambiție și se calcă peste cadavre ca să se obțină succesul, cu orice preț.
Niciodată nu trebuie ca instrumentul să fie pus înaintea artistului. Instrumentul, dacă îl punem pe masă, tace. O vioară ne spune cu adevărat ceva, numai dacă un muzician bun o face să vibreze.
CV
Turnee cu muzica lui Paganini
Nume: Florin Croitoru
Data și locul nașterii: 17 mai 1969, Galați.
Studiile și cariera: Este licențiat al Academiei de Muzică din București (actuala UNMB). Profesorii săi de vioară din România și din străinătate au fost: Ionel Nistor, Cristina Ardelean, Mihai Constantinescu, Nicolae Bilciurescu, Valeriu Rogacev, Modest Iftinchi, Ștefan Gheorghiu, Eduard Schmieder și Victor Danchenko.
-A câștigat 11 premii la diferite concursuri internaționale de vioară, menționând, în 1992, premiul I la Concursul internațional de vioară “Fritz Kreisler” de la Viena, devenind astfel primul și, până astăzi, singurul violonist român distins cu acest premiu de mare prestigiu.
-Repertoriul și imprimările sale includ majoritatea concertelor dedicate viorii, de la baroc la contemporani, precum și câteva programe rare de recital, cum ar fi “Nicolo Paganini – 24 de Capricii pentru vioară solo”, “Fritz Kreisler – Universul miniaturilor”, “Virtuozitatea violonistică”, “Florin Croitoru cântă propriile transcripții și compoziții originale”.
-A realizat multe imprimări pe CD, precum și difuzări live sau imprimate la diverse posturi de radio și TV din Statele Unite ale Americii, Ungaria, Italia, Franța, Austria, Japonia, Irlanda, Islanda, Suedia, Polonia, Norvegia, Marea Britanie și România.
-Din 1999 este profesor de vioară al Universității Naționale de Muzică din București.
-Din anul 2010, a publicat, în premieră mondială, mai multe albume de transcripții pentru vioară solo, realizate dupa unele dintre cele mai frumoase și dificile piese de virtuozitate compuse pentru pian și/sau chitară.
-În afară de solistică și de cursuri de maiestrie, este invitat în mod regulat în juriile diverselor concursuri internaționale de muzică.
Locuiește în: București.
Se încarcă comentariile...
