INTERVIU Radu Afrim, regizor: „În anii ’80, în Beclean, mi-am vopsit părul verde cu o cariocă!“

Foto A. Surpanelu

Excentricitatea îl defineşte pe Radu Afrim în modul în care îşi pune în scenă spectacolele de teatru, dar e şi o calitate pe care o are în sânge încă de când era un puşti dintr-un orăşel rătăcit din Ardeal şi încerca să-i imite pe soliştii din trupele la modă în anii ’80.

După primele încercări de „carieră“, în arhitectură şi la Filologie, Radu Afrim a găsit a treia variantă şi locul ideal unde să le facă pe primele două şi nu numai atât – la teatru, chiar dacă în tinereţe nu i-a prea plăcut. Acolo, în faţa scenei, Radu Afrim nu e doar un simplu regizor, e, dacă vrea, un regizor-arhitect, care poate să facă poezie pe scenă, în unele zile bune de repetiţii. E locul unde poate să rătăcească până când descoperă lucruri noi despre el şi despre actori. Acolo poate să le dea glas nebunilor şi se joace cu moartea, despre care îi e greu să vorbească serios, faţă-n faţă. Acolo este lumea lui Afrim, profund negată de critici la început. A fost poftit afară din teatrul românesc, dar el a rămas de neclintit înăuntru, fără să renunţe la stilul său nonconformist. Astăzi, lumea „în regia Afrim“ cucereşte aproape toate scenele teatrului din România. Ce l-a făcut pe Radu Afrim atât de controversat? Ce a adus nou în teatrul românesc? Un interviu-portret cu Radu Afrim despre succes, despre melancoliile şi bucuriile sale din copilăria petrecută în oraşul Beclean până la cele de azi.

„Weekend Adevărul“: Domnule Afrim, locuiţi în mai multe oraşe, în funcţie de spectacol şi de teatrul care-l găzduieşte. În ultima vreme, de exemplu, unde a fost „acasă“?
Radu Afrim: Am stat mai mult timp acasă, la Beclean, cu mama şi cu câinii – Kate şi Bush. Acolo îmi încarc bateriile, iar de obicei, în noiembrie, mie îmi vin idei bune. E o lună în care parcă se schimbă lumea. O lună a simplităţii, a epurărilor, e ca şi cum te-ai uita la un peisaj şi vezi esenţa. Totul se vede clar: copacul în structura lui, câmpul, animalele. Iar în mintea mea se clarifică multe lucruri. Dacă te gândeşti la existenţa ta, la cine eşti, alege luna noiembrie! S-ar putea, însă, să nu ieşi foarte fericit din această analiză (râde).

Părinţii locuiesc tot în blocul în care aţi copilărit?
Nu, blocul în care am copilărit l-am băgat în spectacolul de la Târgu Mureş „Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte“. Cu toate amintirile mele.

Ce amintiri vii aveţi din copilăria petrecută în Beclean?
Noi am locuit chiar în primul bloc construit în Beclean. Ne-am mutat din satul bunicilor acolo, imediat după nişte inundaţii mari. Aveam câteva păduri de jur-împrejurul blocului. Era paradisiac, visul oricărui copil. Copilăria mi-o amintesc pe anotimpuri. Toamnele lungi, cu ploi, le petreceam mai mult în casă. Eram foarte creativ – îmi inventam jocurile mele, construiam lumi, făceam reviste, desenam artiste, aveam nişte figurine micuţe cu care făceam filme întregi! Când era soare şi cald pe-afară, eram mai tot timpul prin pădure, unde mă jucam cu gaşca de la bloc, „Ascunsa“, „Ţară, ţară, vrem ostaşi“.

Mândru pionier! Fotografii Arhiva personală Radu Afrim

Anii coloraţi ai comunismului

Aşadar, un copil activ şi sociabil.
N-am fost retras niciodată, trist sau cu probleme de adaptare. Asta a venit puţin mai târziu, în adolescenţă. Intrasem într-o zonă mai dark (n.r. – întunecată), specifică de altfel tinerilor, dar la mine a fost puţin mai accentuată. De exemplu, la balul de absolvire a liceului nu m-am mai dus.

Cu mama şi cu sora lui, fotografiaţi de tatăl său

Vorbeau părinţii politică acasă? Aveaţi discuţii despre Ceauşescu, despre regimul comunist?
Pe atunci, cred că un copil putea să vorbească orice, că oricum nu era luat în seamă. Mama, care a fost învăţătoare, era foarte implicată în activităţile cu pionierii şi îi plăcea, credea în genul acesta de manifestări. Tata, în schimb, era revizor în gări şi făcea politică pe tren. Îl înjura pe Ceauşescu pe tren cât putea. Atunci, lucrurile nu erau aşa de grave, dar e adevărat că o înregimentare exista. Însă nu toată lumea era îmbrăcată în gri şi în negru. Mai ales în anii ’70! Vedeai bărbaţii cu pantaloni trapezi şi coloraţi, gagicile cu părul lung, cu cercei uriaşi, fardate strident cu albastru. Nu vreau să se înţeleagă că regimul comunist a fost vreun rai pe pământ, Doamne fereşte-mă. Dar abia în anii ’80 am început să simt lipsurile, când trebuia să mă bat cu vecinul de scară pentru ulei şi zahăr. Era un adevărat meci de rugby la chioşcul în care se dădea raţia lunară. Mama, ca să facă rost de carne, a trebuit să croşeteze pulovere pentru vânzătoarea de la alimentară. Însă acele evenimente - lipsa curentulului şi a căldurii - şi-au pus amprenta foarte puternic pe unii şi n-au putut să scapte din această traumă. Pe de altă parte, faptul că societatea a uitat foarte repede de lipsurile astea şi mulţi oameni în vârstă spun ce bine era pe vremea lui Ceauşescu, când aveam locuinţă şi serviciu, fără să pună în discuţie alte probleme, şi asta mi se pare greşit. Repet, însă, lucrurile nu sunt doar alb şi negru, că ştim doar câte nuanţe de gri există între ele.

Care erau distracţiile de-atunci în Beclean?
Noi n-aveam paleta de posibilităţi de-acum, dar căutam să găsim ce era bun şi ne distra. Urmăream topurile de la Vocea Americii ca să ştim ce mai e nou în muzică. Aveam un vecin care avea video şi mergeam la el să ne uităm la filme. Înainte să înceapă filmul, erau patru melodii ale unor trupe la modă: Duran Duran, Alphaville, Kim Wilde – oameni cool din anii ’80, care-mi plac şi acum. Ei, cum să nu vrei tu, ca adolescent, să te îmbraci ca ei? Voiam şi eu un tricou lucios şi mi-am făcut unul din staniol. Eu şi cu o colegă chiar ne-am vopsit părul verde cu o cariocă! În anii ’80, în Beclean! Fumam în baie, ne strâmtam pantalonii de uniformă, eram şi noi mişto.

Ca să facă rost de carne, mama a trebuit să croşeteze pulovere pentru vânzătoarea de la alimentară.

Trauma pe viaţă a Bacalaureatului

Şi profesorii nu vă pedepseau nicicum pentru aşa-zisele extravaganţe?
Ba da, dar noi ne amuzam când directorul şcolii ne scotea în careu. În liceu, eu conduceam ce era mai rău în clasă. Odată, i-am îndemnat pe toţi colegii să fugim de la practica agricolă de la cartofi. Era o teroare. La mere poate era mai frumos, dar când băgai mâna printre şoareci şi melci la şase dimineaţa la cartofi nu mai era OK. Stăteam întinşi pe lăzile alea şi m-am întrebat cum ar fi să fugim toţi acasă. Şi aşa am făcut! Am luat-o la fugă pe câmp, în timp ce profesoara de limba română striga după noi să ne întoarcem. A doua zi eram toţi în careu. Directorul a trecut pe la fiecare şi i-a întrebat pe toţi cine i-a condus, dar nimeni n-a vrut să spună. Exista o solidaritate şi la rău, şi la bine între noi. Nu ştiu dacă astăzi se mai întâmplă la fel.

Ce materii vă plăceau la şcoală? În ciuda năzbâtiilor, eraţi un elev silitor?
Eram mai degrabă unul slab. Eu m-am chinuit mult la matematică. Pentru că nu exista profil umanist în oraşul Beclean, am făcut liceul de Electrotehnică şi toată viaţa a trebuit să învăţ fizică, matematică şi chimie, pentru că aveam treapta întâi, a doua şi Bacalaureatul. Bac-ul a fost trauma mea! M-am temut foarte mult de examenul ăsta. Şi acum, când visez urât noaptea, în preajma unei premiere sau când am dat examen pentru şcoala de şoferi, visez că am Bac-ul. Sunt singur, nu am niciun coleg de la care să copiez... E cumplit! 

Rebelul Afrim la finalul liceului

Cum a fost, în cele din urmă, la Bac? De ce a fost experienţa aşa traumatizantă?
În liceu, mergeam la olimpiada de română, dar nu a contat asta la Bac. La proba practică, aveam un proiect de făcut şi a trebuit să construiesc o maşinuţă. Evident că mi-a făcut-o unchiul meu, care era inginer la fabrica Laminor şi am învăţat pe de rost ce trebuia să explic comisiei. Comisia a râs de mine când am spus poezia, dar tot am primit o notă bună. La fizică, profesorul m-a pus pe ultimul rând şi m-a lăsat să copiez. Mi-amintesc că lucram de obicei zile întregi la fiţuici, făceam pentru toată clasa. Şi pentru că aveam fiţuicile, nici nu mai făceam vreun efort să mă gândesc dacă nu cumva eu ştiu să răspund şi fără să copiez.

Pare că aţi avut norocul de profesori mai îngăduitori.
Cred că şi pentru că în liceu devenisem popular. Pe atunci cântam la chitară, eram într-o trupă de folk. Era foarte la modă atunci chitară, pentru că era perioada Cenaclului Flacăra. Dădeam spectacole în oraşul nostru şi în satele dimprejur. Compuneam pe versuri clasice, de Macedonski, Bacovia, Eminescu. Până târziu, în facultate, am cântat la chitară. Cât am fost profesor de limba română la Cluj, în timpul Facultăţii de Teatru, i-am învăţat pe copii să cânte şi am dat spectacole. La un moment dat, am uitat chitara la Şcoala Waldorf şi atunci a fost despărţirea mea definitivă de chitară. Pur şi simplu, n-am mai cântat niciodată.

Meditat pentru Arhitectură de Dinu Patriciu

Până să ajungeţi profesor de limba română şi să urmaţi Facultatea de Teatru, aveaţi în plan să faceţi facultatea de Arhitectură. Totuşi, spuneaţi că v-a chinuit matematica. Cum aşa?
Mă pricepeam la desen. De altfel, am făcut trei ani de pictură şi grafică, la Şcoala Populară de Arte cu un pictor foarte bun, Marcel Lupşă, un artist vizual foarte apreciat din Bistriţa. Cu el am ajuns la un nivel bun, zic eu, pictam şi desenam foarte frumos.

Mai aveţi picturile de atunci?
Da, sunt pe undeva, mama are grijă de tot ce ţine de trecutul meu. Dar eu şi acum, când am fost acasă, am intrat în zona unde le ţine ea şi m-am îndepărtat repede. Încerc să mă duc înainte, nu înapoi.

De ce?
Pentru că e trist. Deşi fac apel la întoarcerea în trecut tot timpul în spectacolele mele, eu prefer să mă ascund în spatele actorilor atunci când intru în trecut. Prefer să intre ei în trecutul meu, nu eu. E o laşitate, ştiu, dar mi-e greu.

Într-o tabără de pictură din Ungaria

Ce vă întristează? Trecerea anilor?
Nu. Lumea din trecut, care a dispărut. Găsesc şi o parte de inutilitate în lucrurile din trecut. Nici nu le-aş arunca, totuşi. Fotografiile sunt, în acelaşi timp, cele mai dureroase şi cele frumoase lucruri. Dacă vrei să ai o zi în care să te cureţi emoţional, să plângi, să ajungi la o esenţă a ta, asta trebuie să faci: să intri între fotografiile trecutului, între scrisori şi te-ai rezolvat! A doua zi eşti un tip nou. Poate fi o terapie. Dar despre ce vorbeam?

Renunţă uşor când nu e impulsionat

Despre pregătirea pentru admiterea la Arhitectură.
Da. Îmi plăcea pictura, dar la Arte plastice erau foarte puţine locuri, iar la Arhitectură, ceva mai multe. Primele noţiuni de desen axonometric mi le-a predat profesorul de desen din Beclean. Apoi, cineva care lucra la Ministerul de Externe în Bucureşti şi care avea o soră profesoară de pictură în oraşul meu m-a dus la Dinu Patriciu la meditaţii. Am făcut naveta în fiecare weekend, din Ardeal la Bucureşti, cu trenul, la cuşetă.

Cum era la meditaţiile lui Dinu Patriciu?
Avea două camere pline de elevi la meditaţii. Mulţi erau bucureşteni, vorbeau frumos, cu alt accent, erau bine îmbrăcaţi, aveau dexteritate când desenau. Mi-am dat seama că nu sunt la acelaşi nivel cu ei. De la o vreme, nici nu mă mai duceam la meditaţii. Veneam şi mă plimbam prin Bucureşti şi îmi cumpăram albume de pictură cu banii pe care trebuia să-i dau la ore. La finalul cursurilor, Dinu Patriciu mi-a spus că n-o să intru în anul ăla la Arhitectură, poate peste un an. Şi am renunţat. Când îmi spune cineva că nu am şanse, renunţ, nu mă lupt. Renunţ şi la relaţii, şi la proiecte când nu sunt foarte impulsionat. Dacă nu m-ar suna directorii de teatru să-mi spună să mă duc să lucrez la ei, eu n-aş suna pe nimeni.

„Nu-mi prea plăcea teatrul“

Cum de aţi vrut să mai faceţi Facultatea de Teatru după Filologia în Cluj? De ce nu aţi încercat din prima?
Aveam o vârstă la care îmi permiteam să mai fac această schimbare. În timpul Facultăţii de Regie, eram profesor de limba română, la liceu şi la şcoală. După Revoluţie, se înfiinţase, în Cluj, Centrul Cultural Francez, unde veneau cele mai în vogă trupe de dans contemporan din Franţa. Mă gândeam: „Dumnezeule, ce se întâmplă acolo!“. Eram fascinat, pentru că, pe atunci, Clujul nu era un oraş aşa deschis - erau anii lui Gheorghe Funar. Dar, cum se întâmplă în orice regim kitsch-os, exista şi o mână de artişti care aveau cu ce să lupte. Apăruseră tot felul de festivaluri, de eventimente culturale de la care nu lipseam. Odată, am văzut un spectacol de-ale lui Silviu Purcărete, „Phaedra“, care venise într-un festival de teatru. Eu eram foarte virgin în ale teatrului atunci, dar spectacolul ăla mi s-a părut diferit, magic.

Deci teatrul a fost mai mult o încercare, nu o aspiraţie.
Mie nu-mi prea plăcea teatrul. Era prea vorbit. Scăpasem de la Filologie unde se vorbea, se analiza tot timpul, or, eu nu voiam să văd acelaşi lucru şi la teatru. Probabil de-asta mi-a plăcut şi Purcărete, pentru că spectacolul lui era foarte vizual. Mi-am dat seama că eu aici pot să fiu acel cineva pe care nu-l cunosc. Pot să fac şi arhitectură, şi poezie, dacă vreau. Şi am început să fac ceva hibrid, pe care lumea nu ştia cum să-l clasifice. L-au numit – poate greşit, poate nu – alternativ. De-aceea cred că am avut loc şi când am venit la Bucureşti, pentru că exista acest gol.

„Mă bucur că pot să vorbesc în teatru despre moarte“

Cu sora lui, în faţa blocului din Beclean

Aveaţi un ospiciu aproape de casă, care v-a inspirat pentru un spectacol, „Black milk“. Aţi mers acolo de mai multe ori? 
În perioada facultăţii mai ales, când mergeam acasă. Mă atrăgea foarte mult. Cu timpul a ajuns să mă întristeze. Atunci eram doar curios, acum cred că poţi să vezi şi în afara lui ce vedeam eu acolo. Nu mai e un loc aşa de exotic. Am avut nişte prieteni acolo pe care i-am filmat, într-adevăr, în spectacolul acela independent, care avea câteva monoloage foarte frumoase. Practic, erau nişte interferenţe – ce-şi aminteau de la televizor, viziuni ale norilor, pe care le poţi vedea şi la Shakespeare, reclame amestecate cu poezii, cu râsete şi cu cântece, cu întrebări, cu priviri, mai ales cu tăceri. M-a interesat universul bolnavilor psihic. Fascinat, nu, ar fi prea mult să spun asta şi egoist. 

Ce vi se părea interesant la universul lor?
Figurile. Feţele lor sunt mereu altfel. Uită-te astăzi, tinerii tind să se egalizeze la faţă. Fetele încearcă să semene una cu alta, băieţii la fel. Botox, lifting, pensat, freze copiate. Când vezi pe cineva diferit, e ca o gură de aer proaspăt. Poţi să spui ce vrei despre oamenii nebuni, dar nu că au privirea goală. E un univers în ochii lor, care ne înspăimântă, ne întristează sau care, de ce nu?, ne face să râdem. Dar nu e nimic gol acolo! 

Eraţi în liceu când sora dumneavoastră a murit. Cum v-a schimbat pierderea ei?
Oricât ar spune lumea că timpul pansează, ei bine, foarte mult nu reuşeşte. E trauma copilăriei mele. Cred că e momentul maturizării mele maxime care s-a putut întâmpla la acea vârstă. În momentul acela, a început să existe relaţia mea cu moartea sau cu ce înseamnă acest cuvânt. Sub diverse forme.

„Nu pot să cred că s-a rupt filmul şi e negru“

Cu sora lui, prin pădurile din jurul blocului

S-a creat mai degrabă o teamă faţă de moarte?
Teamă e puţin spus. Când a murit sora mea, aveam 15 ani. Era o diferenţă de trei ani între noi. Aveam o relaţie foarte apropiată. Până acum am evitat să mă gândesc la ce s-a întâmplat cu mine atunci. Tocmai pentru că ştiu că nu despre mine era vorba în acel moment. Dar mă bucur că părinţii mei au avut puterea să continue. De-atunci, am pierdut şi alţi oameni apropiaţi şi o să mai pierd, dar tot nu reuşesc să mă obişnuieşc cu aceste pierderi. Toată lumea, de la cel mai neinstruit până la cel mai citit om, se gândeşte că există o întâlnire. Indiferent ce religie ai. E foarte plăcut să citeşti cărţi ale budiştilor, ceea ce fac eu acum, şi să-ţi dai seama că există destule portiţe. Poate că, dacă aş trăi în Mexic, aş vedea cu totul altfel moartea. Uită-te cum sunt înmormântările la noi! Dacă o înmormântare ar putea să dureze 20 de minute ar fi mult mai bine. Uneori, râd cu colegii mei actori şi facem tot felul de scenarii despre înmormântările noastre. Sunt actori care fac mişto de moarte excepţional! Asta facem şi în spectacole.

E o joacă de-a moartea.
Da, eu mă bucur că pot să vorbesc în teatrul meu despre moarte cum acum, vezi prea bine, nu pot. Mă ajută şi autorii care au scris piesele, dar, în general, nu cred că am făcut vreo piesă în care să nu fie vorba şi despre moarte. Cu toate astea, nu suntem maeştri în a suporta moartea în realitate.

Vă gândiţi că există şi o altă lume, dincolo de moarte?
Există, sub o anumită formă. Pe mine nu mă interesează Paradisul, dar cred într-o continuitate a elementelor, a stărilor, a energiilor. Nu se rupe. Nu pot să cred că s-a rupt filmul şi e negru.

Cum vă imaginaţi această continuitate? V-aţi gândit?
(Râde) Când un mare actor moare şi un coleg de-ai lui este sunat şi rugat să-şi dea cu părerea despre asta, va spune: „S-a dus să joace între îngeri“. Deja s-a construit un teatru în Paradis. Ei, asta de la mine n-o s-o auzi!

Vă întreb altfel: ce v-ar fi plăcut să fiţi în altă viaţă?
Aş fi vrut să fiu un bun şofer! (Râde) Voi regreta toată viaţa că n-am vrut să fac şcoala de şoferi în armată, când mi s-a propus s-o fac şi eu am zis: „Nu, nu, eu vreau să cânt la chitară şi să pictez“.

Armata aia lungă, de 16 luni

A fost grea armata?
A fost faină, privită la o distanţă de atâţia ani. La început, a fost cumplit de grea. Aveam un caporal din Humuleşti, pe care-l chema David şi nu mă suporta deloc. A încercat să-mi facă viaţa amară tot timpul ăla! Acum, privesc amintirile astea cu amuzament şi spun, sincer, că aşa trebuia să se întâmple. Am făcut un an şi patru luni în care am învăţat enorm despre cum poţi să rezişti într-o lume care îţi e total străină, în care poţi fi un alien (n.r. – extraterestru) pentru ceilalţi.

Radu Afrim a făcut armata la Slobozia şi la Piteşti

De ce alien? Ei vă percepeau aşa sau aşa vă simţeaţi dumneavoastră printre ei?
De la un moment dat, eram uşor special printre ei. Cei din generaţia mea aveau 12 clase, dar cei mai mulţi nu. Eu, cu 12 clase, îl aveam şef pe unul cu 9-10 clase. Am învăţat atunci o formă de umilinţă. A trebuit să accept să fiu condus de cineva care ştiu că n-are calităţile unui conducător, dar mă conduce. Ei, pentru mine, ce se întâmplă acum în lumea politică nu e decât o repetare la scară masivă a ceea ce a fost armata... 

Una din două

• Andrei Tarkovski sau Ingmar Bergman?  Tarkovski.
• Lucian Pintilie sau Silviu Purcărete? Vai, ce greu îmi e. E foarte greu, pentru că îi iubesc pe amândoi. Trebuie să spun că Pintilie a fost la aproape toate spectacolele mele şi mi-a trimis e-mailuri cu părerile lui. Pintilie e fantastic pentru cultura română! Purcărete e omul de teatru la care ţin foarte mult pentru că el m-a influenţat să fac teatru. Nu pot să aleg între ei pentru că sunt personalităţile din cultura română la care ţin cel mai mult. Amândoi!
• Madonna sau Lady Gaga? Madonna, clar. Cu ea am crescut.
• Teatrul din Bucureşti sau teatrul din provincie? Provincie.
• Pink Floyd sau Led Zeppelin? Pink Floyd.
• Lev Tolstoi sau Anton Cehov? Cehov.
• Stela sau Arşinel? Niciunul!
• Toma Caragiu sau Dem Rădulescu?  Toma Caragiu.
• René Magritte sau Salvador Dalì? Magritte. Dalì nu mi-a plăcut niciodată.

„Îl urăsc pe Caragiale!“

Zilele trecute s-a ţinut în Bucureşti conferinţa „Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii“, cu ocazia căreia a fost lansat şi ediţia în limba engleză a volumului „Radu Afrim. The Fabric of Fragility“. Au participat actori care au jucat în spectacolele dumneavoastră. Cum e să fiţi spectator prezent la discuţiile despre Radu Afrim?
E groaznic. Şi nu mă alint. E aproape la fel ca atunci când eşti înjurat în piaţa publică, deşi oamenii îţi arată iubirea lor. Cred că trebuie să ai o pregătire specială ca să ştii cum să primeşti afecţiune şi recunoştinţă. Iniţial, nu ştiam dacă voi participa, pentru că realmente e ciudat să stai lângă cineva care vorbeşte despre lumea şi universul lui Radu Afrim. Am zis că trebuie să mă dedublez, să fiu un spectator. Totuşi, n-a fost tocmai o prelegere, ci un dialog cu oamenii din sala de conferinţe. A fost foarte frumos.

Mai descoperiţi ceva nou auzindu-i pe alţii vorbind despre dumneavoastră?
De multe ori, descopăr lucruri la care nu m-aş fi gândit despre spectacolele mele. Nu despre mine e vorba – sau cel puţin nu cred că sunt atât de psihanalitice aceste conferinţe. Cred că e valabilă o confirmare a drumului, a sensului pe care-l dai. Sunt ca nişte marcaje pentru un conducător auto de care ţii cont. Trebuie să ţi se spună din când în când că e OK. La fel se întâmplă şi cu premiile.

Contează premiile? Au o valoare?
Cred că şi ele sunt necesare pentru confirmări. Mai ales dacă juriul care te evaluează e format din oameni pe care-i preţuieşti şi care ţi-au urmărit cu adevărat munca. Orice om are nevoie, în cele din urmă, de un feedback bun, fie că ridici o casă sau eşti educator.

Expulzarea din teatrul românesc

Mai există însă şi cealaltă tribună, în care stau contestatarii. 
Există şi e necesară echilibrului, chiar dacă uneori mă enervează înjurăturile. Până la urmă, eu aşa am început în teatru, prin a fi puternic contestat. Când, la debutul meu, s-a scris că ar trebui să fiu expulzat din teatrul românesc. Mi-aduc perfect aminte: eram la Sibiu, noaptea, pe străzi şi m-am întrebat ce să fac atunci, dacă are rost să continui. Mi-am spus că poate totuşi pot să mai schimb ceva în lumea asta. Şi n-am schimbat nimic din modul meu de a face teatru! 

Spuneaţi cândva că nu vă place să participaţi la premierele dumneavoastră, dar că adoraţi repetiţiile dinaintea spectacolelor. Ce vă incomodează în seara de debut al spectacolului?
Nu-mi place să fiu în sală pentru că e un consum uriaş. În timpul spectacolului, observ şi cea mai invizibilă greşeală, pe care eu cred că niciun spectator n-o vede, şi simt cum mă prăbuşesc. Dacă sunt zece actori pe scenă, eu simt că sunt în fiecare dintre ei. Şi mai sunt şi cu luminile, şi cu sunetul, cu tot. Aş vrea să fiu un magician care să dirijeze mişcările, să pot să le reglez, să zic: „Atât, atât!“. Nu ştiu de ce nu mă pot ecrana. Stau acuns, dar e greu, pentru că, în orice teatru, un regizor nu are un loc al lui, cum au actorii cabine. Chiar dacă sunt ovaţii la final, poate nu am chef. Pe de altă parte, sunt curios să aflu feedback-ul, dar aş prefera să am microfoane ascunse pe sub scaune şi să ascult impresiile spectatorilor, decât să dau ochi în ochi cu ei. Cred că e un semn bun că nu m-am uzat emoţional şi n-am devenit indiferent faţă de public. 

„Ieşiri oribile“ în sală, din pricina telefoanelor

Există un public-ţintă al spectacolelor dumneavoastră?
În primii ani de teatru, ziceam că există. Vorbeam de tineri, de oamenii deschişi la minte, ziceam de toate. Până la urmă, obsesii avem la fiecare vârstă. Nu cred însă că mai există o anumită categorie de spectatori, mai ales pentru că s-a schimbat mult publicul de teatru în ultimii ani. Cunosc aşteptările din mai toate oraşele – ce gustă ieşenii nu gustă timişorenii şi invers. Nu e mai rău la unii decât la alţii, dar e altfel – ca educaţie, cultură, aşteptări sociale. Poate publicul nu mai e la fel de tolerant ca în anii 2000, dar eu am devenit mai tolerabil pentru public.

Deci mai treceţi cu vederea când sună câte-un telefon în timpul spectacolelor?
Nu, am avut ieşiri oribile din cauza asta! Prin 2002, la „De ce fierbe copilul în mămăligă“, i-a sunat telefonul unei eleve care venise cu clasa la spectacol tocmai la monologul final. Eu eram în culise şi am venit ca un Superman în sală, iar ceea ce a urmat a fost destul de violent. S-a lăsat cu ameninţări din partea tatălui şi cu poliţia pe scările Teatrului Odeon. Dar erau alte vremuri atunci, mi-amintesc că poliţistul a întrebat cu aşa o inocenţă „Dar ce, chiar nu e voie să sune telefonul la teatru?“, care mi-a fost chiar simpatică. Acum nu mai e noutate. De cele mai multe ori, sunt accidente, nu e o nesimţire făţişă. Şi mie mi-a sunat o dată la o piesă de-a lui Mihai Măniuţiu, la Odeon. Noroc că eram într-un balcon, m-am lăsat în jos pe mochetă şi am ieşit în patru labe din teatru de ruşine. Dar să ştii că există spectacole care merită să fie întrerupte încontinuu de soneria telefonului. Mai ales în Bucureşti.

Marius Manole şi Dorina Chiriac, în spectacolul „Între noi totul e bine“, regia Radu Afrim

E ceva, din comportamentul oamenilor, care ajunge să vă irite uşor?
E o întrebare la care n-are sens să răspund. Pentru că dacă eu nu pot să schimb sau să ajut, n-are rost să mă plâng. Cel mult pot să arăt în spectacolele mele, să fiu cinic, să mă distrez, cum au făcut şi scriitorii de-a lungul timpului. Iar oamenii se recunosc pe scenă şi râd. Asta a făcut şi Caragiale şi de-aia îl urăsc. Realmente, din cauza lui, noi trebuie să suportăm nişte politicieni care sunt aşa cum sunt. Şi mai trebuie să ne pară şi că sunt simpatici!  În fine, aşa e lumea şi nu cred că defectele despre care mă întrebi le va schimba vreodată cineva. Nici nu are rost să ne chinuim prea mult. Putem să le arătăm şi să ne creăm zonele noastre de confort în care ne simţim agreaţi şi îi agreăm pe alţii. Nu trebuie să trăim toţi împreună. Niciodată n-a fost aşa.

„La început, eşti un mic dictator“

Poate e o întrebare-clişeu, totuşi, ce vă inspiră?
E un compendiu de senzaţii şi de inspiraţii. Se vede că spectacolele mele sunt foarte diverse, caleidoscopice. Chiar dacă, să zicem, sunt triste, ele nu sunt triste de la început la sfârşit. Sunt oarecum fragmentate. O scenă e dintr-o călătorie cu trenul, alta – dintr-o carte, deci e vorba şi de personalitatea dramaturgului, nu e doar creaţia mea. Însă viziunea regizorală, tot ce ţine de imagine sau sugestiile sonore îmi sunt date de ceea ce ascult în căşti, de imaginile pe care le văd în jurul meu.

V-aţi gândit să fiţi profesor de teatru?
Mi s-a propus când eram la Cluj să rămân în facultate. Mi-era totuşi lene să m-apuc să fac un doctorat, să citesc iarăşi cărţi, după patru ani de Filologie, când aveam de făcut spectacole, de lucrat cu oamenii. De atunci, am pierdut trenul ăsta. Acum, accept asistenţi când lucrez. Dacă e cineva care vrea să înveţe din meseria mea, care să vină la repetiţii, să ţină o agendă – pentru că eu nu notez nimic din ce construiesc şi multe din idei nu le ţin minte – accept cu plăcere. 

Privind retrospectiv, cum v-aţi schimbat profesional din 2000, când făceaţi spectacole underground, până acum?
E clar că atunci nu ştiam să lucrez cu actorii. Nu ştiam să-i ascult. Vii, urli la început, eşti un mic dictator. Or, când vezi un tânăr de 24 de ani că are în faţă o echipă de actori, unii cu vârsta de 50 de ani, poate să ţi se pară simpatic. Cu timpul, era normal să se schimbe viziunea mea. Dacă ar fi să fac „Trei surori“ (n.r. – piesa de debut) acum, cu siguranţă n-aş mai regiza-o ca atunci. Atunci m-a interesat regia, dar nu în sensul lucrului cu actorii, ci regia viziunii mele, adică de a mă arăta pe mine foarte mult. Şi acum mă interesează asta. Mă enervează criticii care spun: „Acesta este un mare regizor pentru că se ştie ascunde în spatele actorilor“. Ce înseamnă asta? Păi, că actorul şi-a făcut singur spectacolul! Mulţi regizori, atunci când îmbătrânesc, spun despre cum au descoperit mai bine textul, actorii. Mi se pare trist. Eu nu vreau să spun asta. Încă mă zbat să fiu inventiv, să surprind actorul la fiecare mişcare şi apoi să surprind poate şi spectatorul.

Aveţi o altă pasiune, fotografia. Aveţi în plan vreo expoziţie pe viitor?
Expoziţii am mai avut – la Sibiu, la Galeria Calina din Timişoara. Acum câţiva ani, cineva de la o editură de artă din Bucureşti mi-a propus să fac şi un album, tot ce urma să fac era să aleg eu fotografiile, lucru la care m-am împotmolit. Poate şi din cauză că am spus că nu sunt încă pregătit. O carte mi s-a părut o mare responsabilitate. Dar, într-adevăr, simt nevoia de mai multe fotografii, mai ales cu oamenii. Ce pun eu pe Facebook sunt mai mult nişte peisaje de pe unde merg. Mai nou, mă interesează portretele. Privirea. Le-am spus şi actorilor că, deşi nu fac film, deşi ei cred că cei din ultimul rând nu-i văd, pe scenă, nu cuvântul – privirea e cea mai importantă.

„Băi, tineri actori, de ce nu vă apăraţi?“

Aţi fost trei ani director la Gala Hop, un concurs care are ca scop promovarea tinerilor actori. Auzim adesea opiniile unor actori din vechea generaţie care privesc cu nostalgie la teatrul de altădată şi se arată nemulţumiţi de ce vine din urmă. Care e situaţia, de fapt?
Eu înţeleg nostalgia şi admiraţia pentru actorii de altădată, dar mă revoltă declaraţiile în care se spune că nu mai sunt actori ca altădată, că filmele nu se mai fac ca odinioară etc. N-ai cum să nu te enervezi când vezi vreo actriţă populară, care nu înseamnă că e şi bună, că spune lucrurile astea cu toată convingerea la televizor unor oameni care poate n-au teatre în oraş şi, deci, nu ştiu cum e situaţia cu adevărat. Pentru asta mă lupt, pentru că arată doar ignoranţa lor. Poate am şi eu nostalgii pentru filmul „Păcală“ din copilărie sau „Veronica“, pe care o adoram. Lupt pentru Antonioni pentru că am fost fan, dar trebuie să recunosc că multe dintre filmele lui sunt greu de privit acum. La noi însă există acest paravan: „Ba nu! Tot ce s-a făcut în trecut e genial, de valoare, e al nostru şi trebuie preţuit“. Diversitatea de gusturi e marea noastră problemă, de a accepta că există şi altceva. Şi am mai şi spus: „Băi tineri actori, dar voi de ce nu vă apăraţi?“

Chiar, de ce?
Din respect, cel mai probabil. Majoritatea au venit dintr-un orăşel de provincie, de unde îl ştiau pe Horaţiu Mălăele sau pe Ion Caramitru de la televizor, şi au ajuns la facultate în Bucureşti cu respectul în bagaj. Numai că în facultate, această recunoştinţă le este şi mai adâncită. Bietul actor se formează în acest spirit de a tăcea în semn de respect pentru trecutul teatrului şi al filmului românesc. Am cunoscut şi tineri care se revoltă când sistemul e greşit. Am fost la Gala Hop şi am văzut tineri excepţionali. Daţi-le şansa să crească!

Sărbătorile de iarnă, examene greu de trecut

A trecut noiembrie, luna simplităţii. Se apropie o perioadă mai încărcată, vin sărbătorile. Vă emoţionează în vreun fel atmosfera asta?
Atmosfera e mai mult la televizor. Eu o găsesc penibilă. Vedem tot felul de imagini dulcegi şi false, în care se simte mai mult marketingul decât dorinţa de a face pe cineva fericit. Dar nu e dreptul meu să vorbesc în locul copiilor care se bucură cu adevărat, al oamenilor care vin din străinătate de la muncă să petreacă timpul cu familiile de aici. În plus, de Crăciun, se fac acte caritabile, mai vizibile, mai puţin vizibile – din punctul ăsta de vedere n-aş putea spune că e o sărbătoare enervantă. Anul Nou trebuie să fie dionisiac, după părerea mea. Acolo trebuie să lăsăm emoţiile pe plan secund şi eventual lumea să facă ce vrea. E adevărat că intervine însă ora 12 noaptea, când lumea caută să-şi pună dorinţele cele mai mari, să fie cu cine şi-ar dori mai ales atunci, deci intervin iar nişte emoţii care te bucură sau te întristează. Sărbătorile sunt ca nişte examene foarte greu de trecut pentru omul şi aşa chinuit emoţional, dar sunt bune bune pentru minte şi pentru suflet.