Dorin Dobrincu, istoric: În 1950, grupul Arnăuţoiu/Arsenescu era considerat de Securitate ca fiind cea mai importantă formaţiune de rezistenţă armată din România

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Istoricul Dorin Dobrincu Foto: Arhivă personală
Istoricul Dorin Dobrincu Foto: Arhivă personală

La 100 de ani de la naşterea lui Toma Arnăuţoiu, istoricul Dorin Dobrincu face o analiză a rezistenţei armate anticomuniste de pe versantul sudic al munţilor Făgăraş.

Rezistenţa armată anticomunistă din România a devenit un subiect public abia după 1989. Treptat, au apărut interviuri cu diverşi martori, documente din arhivele fostei poliţii politice, studii din perspective variate, filme documentare, au avut loc conferinţe, dezbateri, expoziţii, uneori polemici. Rezistenţa de pe versantul sudic al munţilor Făgăraş nu face excepţie, ea stârnind un interes suplimentar din motive care ţin de caracterul spectaculos al unor momente din desfăşurarea ei, de destinul participanţilor, de tenacitatea unora dintre supravieţuitori şi/sau urmaşi de a prezerva memoria partizanilor şi nu în ultimul rând, de expunerea mediatică.

În textul de faţă, inevitabil restrâns prin natura sa, voi încerca să aduc în atenţia cititorilor implicarea în rezistenţă a unui personaj care a jucat un rol central în constituirea unuia dintre cele mai active şi mai longegive grupuri anticomuniste. Este vorba despre Toma Arnăuţoiu. Acesta s-a născut la 14 februarie 1921 în comuna Nucşoara, judeţul Muscel, în familia unui învăţător, şi s-a pregătit pentru a urma o carieră militară.

După absolvirea Şcolii Militare de Ofiţeri, în 1944, la începutul lunii septembrie acelaşi an a fost trimis pe front, unde s-a făcut remarcat şi a fost decorat. Tânărul sublocotenent a fost rănit în confruntările de lângă Budapesta, în decembrie 1944, necesitând o spitalizare de câteva luni. Un frate, ofiţer de cavalerie, murise în luptele din Crimeea, în prima parte a anului 1944, iar un altul, tot ofiţer, fusese grav rănit în luptele cu germanii la Băneasa, lângă Bucureşti, în august acelaşi an.

Deblocat în 1946 (în 1947 avea să fie trecut în rezervă cu gradul de locotenent), Toma Arnăuţoiu a revenit în comuna natală, unde a fost activ în activitatea organizaţiei locale de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc şi în campania electorală. Tatăl său era vechi şi activ membru PNŢ, asemenea altor notabilităţi locale.

Probabilitatea unui război nu era exclusă

Măsurile politice, economice şi sociale luate de regimul totalitar au dat naştere multor nemulţumiri în special în rândurile celor afectaţi direct, tensiunile interne se acumulau, scena politică internaţională era marcată de ostilitatea crescândă între URSS şi Occident, probabilitatea izbucnirii unui război nefiind exclusă. În aceste condiţii, în diverse locuri din România s-au constituit organizaţii subversive şi/sau grupuri înarmate anticomuniste. 

Nu a existat o continuitate între formaţiunile anticomuniste subversive sau înarmate din intervalul 1944-1947, anihilate de Siguranţă, Serviciul Special de Informaţii şi Jandarmerie, şi cele de după instalarea deplină a regimului comunist, care aveau să intre în atenţia nou-înfiinţatei Securităţi. Unele dintre organizaţiile subversive de după 1947 nu au depăşit stadiul unor grupuri de discuţii, în vreme ce altele au întocmit programe mai mult sau mai puţin elaborate, au întocmit şi difuzat manifeste, uneori au strâns armament şi muniţii. În privinţa grupurilor înarmate, acestea au fost o realitate în special în zonele montane şi/sau împădurite, favorabile acţiunilor armate.

Arsenescu se remarcase prin acţiuni contra legionarilor în ianuarie 1941.

În iarna 1948/1949, în Bucureşti a avut loc întâlnirea lui Toma Arnăuţoiu cu Gheorghe Arsenescu. Acesta din urmă era tot ofiţer, însă dintr-o altă generaţie (născut la 31 mai 1907, în Câmpulung-Muscel), cu o experienţă de viaţă şi militară mult mai bogate, cu un prestigiu social consistent. 

Colonel în rezervă, Arsenescu se remarcase prin acţiuni contra legionarilor în ianuarie 1941, a fost combatant pe frontul de Est, ulterior a devenit membru al Partidului Naţional Liberal-Tătărescu, implicat în alegerile din noiembrie 1946. În primăvara anului 1948, colonelul organizase împreună cu alţi cunoscuţi o organizaţie anticomunistă, apoi un grup înarmat în zona Dragoslavele. Grupul avea să fie descoperit de Securitate şi anihilat în primăvara anului 1949, cei prinşi având parte de un proces şi de condamnări grele.

În timpul întâlnirilor din Bucureşti, cei implicaţi au convenit să constituie un nou grup anticomunist, care urma să aibă un caracter militar, cu membri înarmaţi şi instruiţi potrivit regulilor militare, recrutaţi dintre cei cunoscuţi pentru atitudinea lor anticomunistă; se avea în vedere iniţierea unor acţiuni de gherilă. Sursele Securităţii sugerează că ar fi existat prin intermediari – sau măcar s-a manifestat intenţia de a se stabili – legături între Arsenescu şi Arnăuţoiu, pe de o parte, şi legaţiile Statelor Unite ale Americii şi Franţei la Bucureşti, pe de altă parte. Primii ar fi expus planul formării organizaţiei de rezistenţă, în vreme ce americanii şi francezii ar fi insistat pe izbucnirea unui război între Vest şi Est, caz în care occidentalii aveau să-i sprijine pe anticomuniştii români cu armament şi bani.

Terenul oferea condiţii favorabile luptelor de gherilă

Zona de acţiune a organizaţiei a fost stabilită în jurul comunei Nucşoara, pe Râul Doamnei, judeţul Muscel. Terenul oferea condiţii favorabile pentru cei care alegeau lupta de gherilă, fiind vorba de păduri, locuri accidentate, iar în imediata apropiere începeau Munţii Făgăraşului, cu cele mai înalte vârfuri din Carpaţii României. În anii de după război se răspândiseră şi în Nucşoara diverse temeri: de comunism, de ruşi şi de colhoz, ceea ce presupunea confiscarea pământului. Naţionalizarea pădurilor se produsese deja în 1948, afectându-i grav pe cei care deţineau terenuri de acest fel sau mici exploatări forestiere.

Recrutarea membrilor organizaţiei a avut loc în martie 1949, în Nucşoara. Cu câteva excepţii, era vorba de persoane originare din zonă, care cunoaşteau locurile şi oamenii, ceea ce le oferea un avantaj în raport cu structurile represive ale statului comunist. Legăturile sociale erau strânse între mulţi dintre cei implicaţi, fiind vorba de rude, de persoane care aveau relaţii economice şi politice clădite şi consolidate în anii sau deceniile anterioare, de oameni cu un capital simbolic important în comunitate. Afilierea politică anterioră nu a contat în recrutarea membrilor, punându-se accentul pe anticomunism.

După recrutare a avut loc depunerea unui jurământ de credinţă, care privea asumarea luptei pentru salvarea ţării de sub controlul comuniştilor şi al ruşilor, recunoaşterea autorităţii regelui aflat în exil şi a „guvernului liber al patriei”. Alte prevederi făceau referire la disciplina în organizaţie, inclusiv la pedepsirea celor care trădau sau încălcau jurământul.

”Haiducii Muscelului” versus Banda Arsenescu-Arnăuţoiu

Lupătorii s-au autodesemnat iniţial drept haiduci. Organizaţia constituită a primit numele de „Haiducii Muscelului”. Ulterior aveau să fie utilizate şi alte denumiri: „Gruparea de partizani (haiduci) de pe râul Doamnei”, „Rezistenţa Naţională”, „Partizanii Libertăţii”. Poliţia politică avea, în schimb, să utilizeze denumirea de „banda Arsenescu-Arnăuţoiu”, iar pe membrii acestea i-a considerat, invariabil, bandiţi.

Liderul principal era Gheorghe Arsenescu, recunoscut drept „comandant al tuturor haiducilor Muscel-Argeş”, în vreme ce Toma Arnăuţoiu a primit funcţia de şef al „Haiducilor Muscelului”. Având cel mai înalt grad militar, Arsenescu i-a avansat pe mai mulţi dintre membrii organizaţiei sau le-a acordat grade celor care nu le avuseseră până atunci. Cei în cauză au primit şi nume conspirative, multe dintre acestea făcând trimitere la haiduci vestiţi („Mereanu”, „Iancu Jianu”, „Bujor” etc.). Era o practică împrumutată din grupul care activase în 1948 la Dragoslavele. Pregătirea de luptă nu a fost neglijată, au avut loc şedinţe de tragere şi instrucţie de luptă. De asemenea, a fost constituită o reţea de susţinători în zonă.

Formarea unui grup înarmat anticomunist a atras reacţia Securităţii, care a detaşat în zonă forţe importante. Primele ciocniri între cele două părţi au avut loc la Nucşoara, la 18/19 iunie 1949, când au fost ucişi doi subofiţeri de Securitate. Însă aceasta avea să ducă la declanşarea de către poliţia politică a unui şir de arestări în rândurile membrilor şi susţinătorilor din sat ai organizaţiei.

În perioada următoare, grupul din munţi a răspândit manifeste anticomuniste, populaţia fiind îndemnată la nesupunere şi la răsturnarea regimului comunist, întreţinându-se speranţa că un război era inevitabil. Pentru a se aproviziona, partizanii au apelat la atacarea unor caravane care transportau alimente spre exploatările forestiere, a unor stâne etc.

Grupul lui Arsenescu a fost distrus în 1949

În vara-toamna anului 1949, membrii organizaţiei s-au separat în două grupuri. Potrivit unor surse ar fi fost vorba de o iniţiativă a lui Toma Arnăuţoiu, în vreme ce altele acreditează ideea că ar fi existat neînţelegeri între partizani. În orice caz, primul grup se afla sub coordonarea lui Gheorghe Arsenescu, era compus din 15 persoane, şi acţiona pe Râul Doamnei. 

Grupul Arsenescu a fost practic distrus de Securitate în toamna anului 1949, prin infiltrare şi în urma unor ciocniri cu trupele de urmărire etc. Liderul formaţiunii a plecat din zonă şi avea să se ascundă la mai multe persoane de încredere din apropierea oraşului Câmpulung-Muscel. Arsenescu – despre care Securitatea nu mai avea informaţii precise din 1949 – a fost capturat în noaptea de 31 ianuarie/1 februarie 1960, în casa unor susţinători de la marginea oraşului Câmpulung-Muscel. După ce a fost anchetat vreme de doi ani, Gheorghe Arsenescu a fost condamnat la moarte, prin sentinţa nr. 11/12 februarie 1962 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare Bucureşti. Execuţia a avut loc la Jilava, în seara zilei de 29 mai 1962. Alţi inculpaţi au primit pedepse grele şi au ajuns în diferite închisori.

Al doilea grup desprins din organizaţia iniţială era compus din opt oameni, sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu, zona sa de acţiune fiind la început pe râul Vâlsan. Faţă de tacticile agresive ale autorităţilor, partizanii au reacţionat la rândul lor cu duritate, ucigând mai mulţi securişti, miliţieni şi activişti comunişti.

 Rămaşi fără resurse, partizanii au fost nevoiţi să ia alimente de la locuitori sau de la cabanele unor lucrări silvice ori turistice. De asemenea, pentru aprovizionarea mai uşoară, ei se împărţeau în subgrupuri. Multă vreme grupul Arnăuţoiu nu s-a bazat pe persoanele de sprijin şi nu a stabilit legături de durată în sate. Asta i-a şi protejat pe partizani multă vreme de infiltrarea cu informatori a reţelei de sprijin. Era vorba de un mare avantaj, remarcat inclusiv de Securitate.

Tortura era o practică obişnuită, extinsă

În anii 1950-1951, grupul Arnăuţoiu – alături de grupul Arsenescu, care în realitate nu mai exista – era considerat în analizele Securităţii ca fiind cea mai importantă formaţiune de rezistenţă armată din România. De aceea, pentru anihilarea acestor partizani au fost mobilizate unităţi de Securitate, miliţieni, informatori, formaţiuni diversioniste de falşi partizani. Grupul Arnăuţoiu era situat în 1952, tot de către Securitate, între primele trei din ţară, înaintea sa fiind trecute doar cele conduse de Ion Gavrilă-Ogoranu, pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, şi de Dumitru Işfănuţ, în Munţii Semenic.

Partizanii din grupul Arnăuţoiu au avut mai mulţi susţinători loiali, cei mai cunoscuţi – ca urmare şi a rolului lor, dar şi a mediatizării în postcomunism – fiind Elisabeta Rizea şi Marina Chirca. Mulţi dintre susţinătorii cunoscuţi au fost arestaţi, trecuţi prin anchete extrem de brutale – tortura era o practică obişnuită, extinsă – şi procese, în urma cărora au fost condamnaţi la diferite termene de detenţie.

Urmărirea continuă de către Securitate, identificarea şi distrugerea adăposturilor din munţi, inclusiv a depozitelor de alimente şi bunuri esenţiale pentru supravieţuire, arestările operate de Securitate între consăteni, în primul rând între rude şi cunoscuţi, au pus o presiune psihică teribilă asupra partizanilor. Tensiunea în care trăiau era permanentă. Nu au lipsit nici conflictele între partizani, soldate în câteva cazuri cu uciderea unora dintre ei.

Grupul Arnăuţoiu a avut foarte puţini membri de-a lungul existenţei sale. La sfârşitul anului 1949 era format din fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, soţii Titu şi Maria Jubleanu, fiul acestora, Constantin, şi Maria Plop. În 1950 s-au adăugat Gheorghe Mămăligă şi Ion Marinescu, care aveau să sfârşească în timpul unor violente dispute interne, primul în 1950, al doilea în 1952. Exceptându-i pe Gheorghe Mămăligă, originar din Edineţ, fostul judeţ Hotin, şi pe Maria Plop, din comuna Prisecani, judeţul Iaşi, refugiată în 1944, toţi ceilalţi erau din Nucşoara. 

Maria Jubleanu a fost ucisă în timpul unei ciocniri cu Securitatea, în 1951, când a fost capturat şi soţul ei. După septembrie 1952 grupul a fost format doar din patru membri, fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, Maria Plop şi Constantin Jubleanu.

Din 1952, au intrat complet în clandestinitate

Începând de la sfârşitul verii anului 1952 şi până în 1958, grupul a ales să intre complet în clandestinitate. Cu toate acestea, în 1955, spre exemplu, „banda Arsenescu-Arnăuţoiu” (cum apărea în documentele Securităţii) era apreciată ca fiind principala grupare de rezistenţă armată anticomunistă din România. Însă nu mai existau informaţii despre liderii sau membrii grupării de câţiva ani.

Ca urmare a schimbării de tactică, partizanii nu şi-au mai obţinut resursele necesare supravieţuirii prin atacarea stânelor şi lucrărilor silvice. În schimb, ei au reluat legăturile cu persoanele de încredere, care le furnizau alimente, haine, medicamente, armament şi muniţii. De asemenea, partizanii au recurs la dezinformări, lansând veşti contradictorii, fie că muriseră în munţi, în timpul unei avalanşe de zăpadă, fie că reuşiseră să plece din ţară.

Cei patru membri ai grupului au părăsit zona unde îi căuta Securitatea şi s-au stabilit la circa 15 kilometri sud de Nucşoara, pe teritoriul comunei Corbi-Poenărei. Aveau mai mulţi sprijinitori, între care preoţi, ţărani, ciobani, învăţători etc.

Supravegherea continuă, instalarea tehnicii operative în locuinţele unora dintre rudele partizanilor sau ale susţinătorilor, recrutarea unor noi informatori au dus în cele din urmă la descoperirea faptului că fraţii Arnăuţoiu şi alţi partizani erau în viaţă şi în zonă. Realizând că în jurul lor cercul Securităţii se strângea, în plus nemaiexistând de multă vreme speranţa unei schimbări politice, partizanii au luat în calcul plecarea din ţară, stabilită pentru vara anului 1958, şi au început să facă pregătiri în acest sens.

Numai că planul lor a fost dejucat de Securitate. Utilizând reţeaua informativă, securiştii au reuşit să-i atragă pe Toma şi Petre Arnăuţoiu într-o capcană, capturându-i în noaptea de 19/20 mai 1958. Într-un bordei din apropiere se aflau Maria Plop, fiica ei şi a lui Toma Arnăuţoiu, Ioana, de doar doi ani, precum şi Constantin Jubleanu. Cel din urmă a murit în adăpost, Securitatea susţinând că a fost ucis în schimbul de focuri, sursele orale indicând că s-a sinucis. Lunile următoare au dus la arestarea a numeroase persoane care fuseseră angajate, într-un fel sau altul, în susţinerea partizanilor. 

Toma Arnăuţoiu a trecut prin 42 de anchete lungi şi dure

În vederea trimiterii în judecată, Securitatea a constituit cinci loturi, în care au fost incluşi membrii grupului de rezistenţă şi susţinătorii. Anchetele au fost numeroase, lungi şi deosebit de dure. Spre exemplu, din primul lot, Toma Arnăuţoiu a fost în 42 de anchete (cele mai multe desfăşurate noaptea), jumătate dintre acestea având între trei şi şase ore, 11 între şase şi zece ore, una între 10 şi 15 ore, iar patru până la trei ore. 

Petre Arnăuţoiu a avut 37 de anchete, Maria Plop – şapte, Nicolae Andreescu – 19, Ion Constantinescu – cinci, ceilalţi arestaţi din acest lot au avut între trei şi şase anchete, în majoritate sub şase ore fiecare.

Procesele partizanilor din grupul Arnăuţoiu şi ale susţinătorilor au avut loc la Piteşti, în primăvara anului 1959. Prin sentinţa nr. 107/19 mai 1959, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti a condamnat la moarte 12 persoane (din 17 inculpate), partizani şi susţinători principali. 

Un membru al grupului iniţial – Arsenescu-Arnăuţoiu – a fost judecat separat, prin sentinţa nr. 108/19 mai 1959 fiind condamnat la moarte. Cei mai mulţi susţinători au fost judecaţi în alte procese, care s-au desfăşurat în lunile următoare: sentinţele nr. 119/4 iunie 1959 (cu trei condamnări la moarte), 174/21 septembrie 1959, 203/4 noiembrie 1959, 18/3 februarie 1960. Alţi susţinători, capturaţi la câţiva ani după anihilarea grupului de partizani, au fost judecaţi şi condamnaţi la muncă silnică sau închisoare prin sentinţa nr. 66/17 decembrie 1963.

În procesele din 1959 au fost 16 condamnaţi la moarte: Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Titu Jubleanu, Benone Milea, Constantin Popescu, Ion Săndoiu, Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Nicolae Ticu zis Sorescu, Nicolae Băşoiu, Gheorghe Tomeci, Alexandru Moldoveanu, Ion Drăgoi, Ion Mica, Gheorghe Popescu şi Nicolae Niţu. Cu toţii au fost executaţi în noaptea de 18/19 iulie 1959, în penitenciarul Jilava.

Cei care au fost condamnaţi la muncă silnică, temniţă grea etc. au trecut prin diverse închisori. Ei au fost eliberaţi abia în contextul emiterii unor decrete de graţiere în anii 1962-1964. Pentru unii era deja prea târziu, ei murind în penitenciare, spre exemplu Maria Plop, Iancu şi Lucreţia Arnăuţoiu, părinţii lui Toma.

Existenţa regimului comunist în România nu a fost pusă sub semnul întrebării niciun moment prin manifestarea rezistenţei armate anticomuniste. Însă, existenţa organizaţiilor subversive şi a grupurilor înarmate anticomuniste a fost pentru o perioadă – în linii mari până spre jumătatea anilor 1950 – un semn suficient de clar că regimul nu controla fără rest teritoriul şi oamenii.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite