Cătălin Ştefănescu: „Să îmbătrâneşti bine înseamnă să accepţi că eşti vulnerabil“
0
. „Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?“ e spectacolul regizat de Alexandru Dabija pe baza scenariului realizat de Cătălin Ştefănescu după romanul „Moromeţii“, de Marin Preda. Spectacolul, care se joacă la Teatrul Act, avându-i în distribuţie pe actorii Marcel Iureş şi George Mihăiţă, va fi reprezentat şi la Alexandria, pe 25 august, în cadrul Festivalului Ideo Ideis. Cătălin Ştefănescu este preşedintele juriului acestui festival din 2007.
Miez de august şi de zi, conferinţă de presă pentru Festivalul Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis (18-26 august, Alexandria). Dacă e vreun loc în care Cătălin Ştefănescu (45 de ani) pare crispat, în mod sigur nu e aici, la Godot Cafe-Teatru, în dreapta lui Marcel Iureş şi în faţa unei mâini de jurnalişti care îşi iau notiţe. Povesteşte, explică, punctează. Şi cuvintele aterizează exact la locul lor. Acum vreo doi ani, la o altă conferinţă de presă, Andi Vasluianu spunea că el vine la Ideo ca să mai înveţe cuvinte noi de la Cătălin. Începe interviul, cu fum de ţigară. Păi... despre ce vorbim aici? Despre teatru, despre festival, despre textele pe care le-a scris anul ăsta pentru scenă. Carevasăzică, Cătălin Ştefănescu şi-a făcut debutul ca dramaturg. „Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?“, aşa se numeşte spectacolul regizat de Alexandru Dabija pe baza scenariului realizat de Cătălin Ştefănescu după romanul „Moromeţii“, de Marin Preda. Spectacolul, care se joacă la Teatrul Act, avându-i în distribuţie pe actorii Marcel Iureş şi George Mihăiţă, va fi reprezentat şi la Alexandria, pe 25 august, în cadrul Festivalului Ideo Ideis. Cătălin Ştefănescu este preşedintele juriului acestui festival din 2007.
„Weekend Adevărul“: Cât de des te joci de-a dramaturgul?
Cătălin Ştefănescu: Nu sunt dramaturg. Fac un lucru din pasiune, cu nişte prieteni. Nu sunt ceea ce se numeşte un dramaturg, în restul timpului. Fac muncă de dramaturgie, în anumite momente. Am făcut exact ceea ce face un dramaturg (cuvântul are înţelesuri diferite în româneşte şi în idiomul anglo-saxon) pentru un spectacol al lui Alexandru Dabija, la teatrul de la Bacău; se numeşte „Vârciorova. Carantină“ şi e o combinaţie de texte de Alecsandri şi de Matei Millo. A ieşit un spectacol foarte interesant. Şi am mai făcut exact acelaşi lucru, tot cu Alexandru Dabija, la Teatrul Naţional din Cluj. Spectacolul se numeşte „Mein Kampf“ şi o să aibă premiera la toamnă. E un spectacol după textul „Mein Kampf“ al englezului de origine maghiară George Tabori – un autor dramatic important, cunoscut, care s-a prăpădit cu puţină vreme în urmă, la o vârstă foarte înaintată; a scris teatru de mare calitate, scenariu de film la Hollywood. E un spectacol greu şi profund fascinant.
Dar spectacolul despre care s-a vorbit cel mai mult este „Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?“, de la Teatrul Act din Bucureşti.
Aici vorbim de poziţia de „autor de text dramatic“. Da, lucrul ăsta l-am făcut în Bucureşti, tot cu Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş şi cu George Mihăiţă. Ăla e un text inspirat din ceva, nu este ceea ce face un dramaturg care intervine pe varianta scenică a unui text. Am de gând să mai fac aşa ceva.
„GATA, DEADLINE-UL E ĂLA!“
Textul l-ai scris ţintit pentru Marcel Iureş, George Mihăiţă şi Alexandru Dabija?
Sigur că da. E o cerere a lui Alexandru Dabija, care mi-a spus: „Scrie un text despre asta; fă ceva cu asta“. Şi eu l-am întrebat: „Ce să fac cu asta?“. Iar el a spus: „Fă ce-ţi vine“. „Cât am voie să...?“. „Cât vrei să…!“, a spus el (râde). Şi-a ieşit ce-a ieşit. Eu îi mulţumesc enorm nu doar pentru faptul că suntem prieteni de atât timp, ci şi pentru faptul că, de ani buni, mă împinge de la spate şi-mi spune „fă chestia asta, fă chestia asta“. Acum, cu spectacolul de la Act, a fost foarte imperativ. Mi-a spus: „Gata, deadline-ul e ăla!“. Am făcut-o din ruşine faţă de el, ca să mă ţin de cuvânt.
S-a lucrat pe text şi în timpul repetiţiilor?
Da, s-a lucrat mult pe text şi în timpul repetiţiilor. Asta a fost ideea de la început şi aşa e firesc să fie.
De ce e firesc?
Pentru că spectacolul de teatru e un organism viu, pentru că el conţine – dincolo de scenograf, regizor, actori –, un dramaturg care vine şi face o formă de fluidizare a textului, o adaptare scenică, o reînviere a textului pentru nişte oameni anume, pe care-i ştie. Textul ăla trebuie să stea în gurile oamenilor ăia într-un anumit fel. Şi faci lucrul ăsta împreună cu actorii. Mai departe, regizorul a părăsit scena, la fel şi dramaturgul, şi scenograful; ea aparţine actorilor. Este spectacolul lor, ei îl ţin în viaţă. Se ţine în viaţă printr-un mecanism cu totul şi cu totul fascinant – întâlnirea lor cu publicul.
George
George Mihăiţă (Cocoşilă) şi Marcel Iureş (Moromete), la spectacolul de la Teatrul Act
Deci, dacă vine alt regizor şi-ţi spune că vrea să monteze şi el textul respectiv, îi zici...
Că nu se poate. Este un text al Teatrului Act, pe care l-am cedat Teatrului Act. Altul, facem altul! (râde)
Ai văzut spectacolul şi după premieră?
Da, de mai multe ori, pentru că îmi place să văd cum trăieşte. Dar nu e de făcut lucrul ăsta de foarte multe ori, pentru că trebuie să te detaşezi de spectacol. Totuşi, având în vedere că există o prietenie profundă între noi, cei care am făcut acest spectacol, uneori mă duc să-l văd şi câteodată mai povestim despre ce a fost. E foarte frumos lucrul ăsta.
„E MINUNAT SĂ LUCREZI CU PRIETENI“
În emisiunea ta „Garantat 100%“, foloseşti des sintagma „colegii şi prietenii“. Ajungi să fii prieten cu oamenii cu care lucrezi sau alegi să lucrezi cu prietenii?
Şi aşa, şi aşa. Lucrul e valabil în ambele direcţii. Cred că e minunat să lucrezi cu oameni cu care te împrieteneşti, după cum cred că e foarte frumos să lucrezi şi cu prieteni. În cazul în care lucrezi cu prieteni, depinde foarte tare de natura lucrului pe care-l faci. În teatru, e vorba de ceva mai mult decât de prietenie; e vorba de o formă de încredere, de puterea de a răspunde la un anumit tip de responsabilitate. Dar, de foarte multe ori, prietenia nu trebuie să te relaxeze, ci să te responsabilizeze. Cred că e cel mai corect mecanism. Iar de partea cealaltă – unde te împrieteneşti cu oamenii cu care lucrezi – e obligatoriu să fie aşa, pentru că, pentru fiecare dintre noi, dintre cei care lucrează, trebuie să funcţioneze o formă de exemplu personal, care să ne motiveze. Şi-atunci se creează o formă de colaborare care nu e una mecanică; nu facem lucrul ăla pentru că cineva ne-a angajat sau pentru că trebuie să ne umplem timpul liber cu ceva. Facem chestia asta pentru că împreună credem în ceva.
Eşti implicat în Festivalul de la Alexandria din 2007.
Povestea i-o datorez lui Marcel Iureş. El mi-a spus: „E un lucru foarte interesant, merită să-l vezi. Eu i-am ascultat pe copiii ăştia, am pornit cu ei, mai departe…“. Mai departe s-a născut o minunată prietenie care nu se întâmplă doar la Alexandria. Se întâmplă pe parcursul întregului an, vorbim foarte mult despre lucrul ăsta, ne consumăm în lucrul ăsta. Nu e o plăcere să fac treaba asta, este extazul unui forme de datorie. Noi avem o datorie faţă de lumea care vine acolo şi datoria asta se face în cel mai relaxat şi în cel mai responsabil mod cu putinţă. Există şi un extaz al datoriei. Ee, uite, ăsta e! (râde)
La conferinţa de presă, spuneai de bolile profesionale din lumea teatrului, care îi pot afecta şi pe copiii de 17-18 ani. Care sunt ele?
Sunt legate de întâlnirea cu publicul şi de ipostazierea ta scenică. Sunt nişte cuvinte foarte frumoase ale lui Victor Rebengiuc: „Iartă-mă, acum sunt un pic ocupat, ies din pielea personajului“. O spune, evident, în cel mai ironic mod cu putinţă. Asta e o boală profesională: să rămâi cu personajul după ce s-a terminat spectacolul şi să pleci cu el în autobuz.
În cazul tinerilor de la Alexandria despre care vorbeam, boala profesională înseamnă să fii interesat de propriul statut mai tare decât de datoria pe care o ai în interiorul unei echipe atunci când faci ceva – respectiv un spectacol de teatru.Competiţia de la Ideo Ideis a fost, până la un moment dat, un lucru sănătos. Apoi, am modificat felul de a vedea problema, pentru că şi noi mergem în ritmul în care merge lumea în care existăm. Şi e foarte bine să fii cu urechea ciulită şi cu ochii căscaţi la ceea ce se întâmplă în jur.
Se munceşte în echipă la Ideo Ideis?
Am hotărât să ne gândim la felul în care fac alţii lucrurile astea – încurajând munca de echipă, nu pe cea individuală. De aia am desfiinţat competiţia individuală şi cred că e un lucru foarte bun, deşi sunt unii tineri pe care lucrul ăsta îi motivează foarte tare; le convinge familiile că unii dintre ei pot deveni actori sau regizori. Dar, în general, a duce o competiţie cu tine însuţi şi a lucra în interiorul unei echipe sunt lucruri mult mai eficiente decât preocuparea pentru propriul statut. Deci încurajăm performanţa în echipă, pentru că teatrul e o poveste de echipă; asta e clar, oricum ai întoarce-o.
„Fac lucruri care-mi plac“
Care crezi că sunt bolile profesionale din jurnalism?
Să adresezi întrebări ca să te auzi tu, nu ca să-ţi răspundă cineva; să te arăţi mai mult decât se arată partenerul de dialog; să auzi, dar să nu asculţi ce ţi se spune; să ai senzaţia că eşti o instanţă; să formulezi faptul că eşti un formator de opinie, ceea ce mi se pare, dacă nu obraznic, cel puţin aberant. Nu poţi să fii un formator de opinie, pentru că înseamnă să-i desconsideri profund pe cei cărora le vorbeşti. Ei au puterea lor de a-şi forma o opinie, nu tre’ să le-o formezi tu.
Datoria, din punctul ăsta de vedere, este să informezi cât mai corect cu putinţă sau să te pui în pielea celor care te ascultă şi să formulezi întrebările pe care le-ai formula tu când nu participi la tipul ăla de dialog.
Sau să scrii; sau să faci filme, documentare; sau să faci emisiuni despre lucruri pe care ţi-ai dori să le vezi tu, în calitatea ta de om absolut normal, de spectator al acestor lucruri. Să nu te gândeşti la faptul că a fi jurnalist e un statut social, să nu te gândeşti la faptul că ai putere asupra cuiva, pentru că îl poţi porcăi în orice moment – poţi să scrii sau să afirmi ceva despre el. Să te gândeşti la cât poţi să fii de onest în chestia asta şi să te expui onest la treaba asta.
Care sunt riscurile la care te supui cel mai mult ca jurnalist?
A fi jurnalist e o meserie de expunere care implică nişte riscuri: un contact cu publicul, posibilitatea de a fi jignit, contrazis, înjurat, scuipat etc. Nu trebuie să răspunzi la fel, pentru că ţi-ai asumat tipul ăsta de joc.
Şi-atunci trebuie să înţelegi că, la fel ca oricare om de pe lumea asta, poţi să te enervezi, să ai diferite momente de consum interior extrem de mare... dar a fi jurnalist e, în primul rând, dincolo de pasiunea de a face meseria asta, şi o problemă de datorie. Spun lucrul ăsta de fiecare dată, nu mi-e ruşine să-l zic, nu mi se pare că e depăşit. Cred foarte tare în el. A fi jurnalist înseamnă a trăi în spiritul unui anumit tip de datorie faţă de comunitate.
Spuneai în timpul conferinţei că lucrul cel mai bun care se poate întâmpla cu Festivalul Ideo Ideis este să nu îmbătrânească prost. Şi că asta e valabil şi pentru oameni. Ce înseamnă „să nu îmbătrâneşti prost“?
Eu nu spun că e foarte simplu. Cred că este unul dintre cele mai grele şi mai complicate lucruri la care te poţi înhăma. Dar cred că e şi singura şansă de a supravieţui într-o relaţie bună cu tine însuţi. Să deschizi cât mai multe uşi şi să limitezi numărul valorilor nenegociabile – cred că asta înseamnă să îmbătrâneşti bine. Nu să te izolezi îmbătrânind, nu să te însori cu toate ideile, ci să încerci să le verifici, nu e vorba de verificarea practică a muncitorului care face un şurub şi vede dacă şurubul ăla se potriveşte sau nu. Seamănă, dar nu e acelaşi lucru. Ideile sunt nişte organisme vii, ele se potrivesc sau nu unor anumite contexte; cred că e normal pentru orice fiinţă onestă, egală cu sine, să deschidă cât mai multe uşi pe măsură ce avansează în vârstă. Să devină din ce în ce mai fericită că respiră alături de alţii. A îmbătrâni prost înseamnă a avea senzaţia că ştii lucruri desăvârşit, că ai răspunsuri la absolut orice, că pe vremea ta era totul absolut corect, că lumea nu mai e aceeaşi şi că, în mod obligatoriu, ea e mai proastă decât alaltăieri. Să nu-ţi dai seama că lucrurile sunt vii şi, dacă sunt vii, au emoţie. Asta e extrem de important. Şi să îmbătrâneşti bine înseamnă să accepţi că eşti vulnerabil.
La 18 ani, visai să dai la Actorie sau la Regie. Mai ai fantezii legate de regie?
Da, sigur! Dar nu sunt fantezii. Sunt dorinţe pure. E foarte posibil ca, la un moment dat, să fac un spectacol. Dar, mai zic o dată, asta nu înseamnă că sunt regizor. Sau dramaturg. Înseamnă că fac nişte lucruri
care-mi plac. ;
Exerciţiu de improvizaţie
În stilul atelierelor de teatru de la Ideo Ideis - eu încep fraza, tu o continui:
Dacă nu mi-ar fi frică de avion, mâine aş zbura spre...
... America de Sud, spre Japonia, spre estul şi spre vestul Statelor Unite, spre Noua Zeelandă, spre câteva insule din Oceania, spre Cuba.
Câteodată visez să mă las de jurnalism...
... pentru o anumită perioadă, pentru că poate să fie sănătos, dar nu am reuşit până acum; şi nu e neapărat să mă las de jurnalism, pentru că, pentru mine, meseria asta înseamnă ceva. A te lăsa de jurnalism poate să desemneze deseori o schimbare de formulă. Da, cred că uneori e sănătos să schimbi.
Cel mai recent spectacol de teatru care m-a dat pe spate...
... este „Surorile Macaluso“ — cu totul şi cu totul năucitor! L-am văzut la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Autorul spectacolului este Emma Dante. Înaintea lui, am văzut un spectacol despre care am povestit foarte mult – „Ferma animalelor“, al Teatrului Auăleu de la Timişoara; absolut copleşitor. Se va vedea şi la Ideo Ideis, la Alexandria.
De-abia aştept să înceapă Ideo Ideis...
... pentru că de-abia aştept să înceapă Ideo Ideis (râde). Nu neapărat pentru că mă întâlnesc cu prieteni foarte dragi – pentru că lucrul ăsta poţi să-l faci oriunde –, ci pentru că, o dată, mă duc un pic mai devreme, ca să văd ce se întâmplă la ateliere, şi, în al doilea rând, pentru că sunt foarte curios să văd cum arată schimbarea de generaţii. Anul ăsta, la Ideo Ideis, se completează un proces de schimbare de generaţii şi vin din ce în ce mai puţini elevi din cei pe care-i ştiam eu. Sunt foarte curios să văd cum e cali-
tatea spectacolelor pe care le fac copiii ăştia, pe de-o parte, şi, pe de alta – că asta e important la Alexandria – să văd cum sunt ei de fapt.
Să joc cu Marcel Iureş...
... ar fi bestial, pur şi simplu bestial. Fabulos, incredibil.
După interviul ăsta...
... am o întâlnire cu un om la care ţin foarte tare – un artist cu care o să lucrăm pachetul grafic de la noua serie „Garantat 100%“, care începe la toamnă.
Lucrare de licenţă în teatrul antic grec
Numele: Cătălin Ştefănescu
Data şi locul naşterii: 29 decembrie 1968, Râmnicu-Vâlcea
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
-În 1995, a absolvit Facultatea de Litere
a Universităţii „Babeş Bolyai“ din Cluj-Napoca. Tema tezei de licenţă
a fost despre teatrul antic din Grecia.
-În perioada 1991-1998, a scris pentru diverse publicaţii.
-Din 1999, este realizatorul emisiunii „Garantat 100%“ de la TVR 1; are o rubrică săptămânală în publicaţia „Dilema veche“.
-Locuieşte în: Bucureşti şi Cluj-Napoca.
Se încarcă comentariile...
