Andreea Răsuceanu, scriitoare: „O carte, dacă e bine scrisă și vie, va reuși să se impună, atât la noi, cât și pe piețele străine”

Andreea Răsuceanu, una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane din România, a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul” despre pasiunea sa pentru scris, despre locurile literare preferate din București, dar și despre prima carte pentru copii pe care a scris-o.

Andreea Răsuceanu, una dintre cele mai apreciate scriitoare din România FOTO Facebook

Prozatoarea și criticul literar Andreea Răsuceanu a publicat anul trecut, la Humanitas Junior, prima sa carte pentru copii, intitulată „Uimitoarea călătorie a spiriduşului Scorţişoară”. O carte ce se bucură deja de succes și aprecieri în rândul micilor cititori.

Andreea Răsuceanu a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998–2002), secția română-engleză. În anul 2009 a devenit doctor în filologie cu lucrarea „Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate”, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (UB). Între 2010 și 2013 a beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzând un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea „Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară”.

Prima sa carte, „Cele două Mântulese”, a apărut la Editura Vremea, în anul 2009, fiind nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus. În 2013 a apărut, la Editura Humanitas, cartea „Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară”, care a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural. A primit premiul Tânărul critic al anului 2013, în cadrul Galei tinerilor scriitori.

În 2018 a publicat romanul „O formă de viață necunoscută” (Editura Humanitas), pentru care a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu și premiul Scriitorul lunii ianuarie, desemnat de Uniunea Scriitorilor din România, și care a fost nominalizat la toate premiile literare românești: Premiile ”Sofia Nădejde”, Premiile revistei Observator cultural, Gala Premiilor Radio România Cultural, Premiul Național de Proză ”Ziarul de Iași” (lista scurtă), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România etc. A fost selectat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franța).

Cum s-a format propensiunea dumneavoastră pentru scris?

O primă etapă, necesară în formarea oricărui scriitor, este lectura. Am devenit scriitor fiind mai întâi un cititor avid, am citit cu pasiune încă de când eram copil. Bibliotecile m-au fascinat întotdeauna, indiferent unde s-ar fi aflat, în casele celor din familie, ale cunoscuților, nu plecam niciodată fără să împrumut o carte. Am început să scriu proză în liceu, dar erau doar niște încercări, interesul meu principal erau încă lecturile. Abia în facultate am început să scriu consecvent și am și debutat, cu o proză scurtă care a apărut în revista Cuvântul. Tot atunci mi-am adunat textele și le-am dat criticului Nicolae Manolescu, care mi-era și profesor, întrebându-l dacă ar trebui să le public într-un volum sau nu. Răspunsul lui m-a motivat să continui să scriu – mi-a spus că scriu o proză matură, care pare să aparțină unui autor experimentat, și erudită, care ar trebui publicată imediat. N-am făcut asta atunci, pentru că parcursul meu a luat o altă direcție și vreme de zece ani m-am ocupat de teorie și critică literară, dar am continuat să public fragmente de proză în reviste și volume colective, până în 2018, când a apărut romanul O formă de viață necunoscută. Au urmat Vântul duhul, suflarea și Linia Kármán ‒ criticii au numit cele trei romane ”trilogia satului C.”‒, iar acum scriu la un nou roman, care nu mai are legătură cu trilogia. De-a lungul întregii mele cariere cititul a fost însă o constantă, cred că, pe lângă inteligență artistică și sensibilitate, e nevoie de o cultură solidă pentru a fi cu adevărat scriitor.

De ce vi s-a clarificat în timpul liceului dorința de a scrie?

Anii de liceu reprezintă o perioadă de acumulări intelectuale, poate decisivă în formarea unui cititor. Dar sunt și perioada de grație, a tuturor elanurilor și entuziasmelor, când orice eveniment capătă dimensiuni catastrofice, totul e perceput în mod hiperbolizat. Dorința de a scrie s-a născut de aici, din întâlnirea pasiunii pentru citit cu o percepție hiperbolizată asupra lumii și evenimentelor existențiale. Primele texte au fost mai aproape de fantastic, erau texte livrești, încărcate de simboluri, dar treptat am învățat că trimiterile culturale dintr-o ficțiune trebuie să fie camuflate, doar sugerate, nu cred în proza încărcată de trimiteri. Perioada de liceu, cu nesfârșitele ore petrecute la bibliotecă și aceste exerciții de scriere, a însemnat, pe lângă asimilarea unei culturi literare, și formarea gustului literar, și ambele a jucat un rol esențial în scrisul meu de acum.

Ați scris împreună cu Corina Ciocârlie un superb și neconvențional ”Dicționar de locuri literare bucureștene”. Cât a fost emoție și cât a fost nostalgie în documentarea pentru acest volum?

Dicționarul de locuri literare bucureștene a însemnat în primul rând o întoarcere la operele literare în care se regăsesc cele mai reprezentative imagini ale Capitalei. Am încercat să citim și să reevaluăm cât mai multe opere literare, ca imaginea Bucureștiului să se contureze cât mai precis și mai amplu, și am sfârșit prin a inventaria peste două mii de locuri literare. Din rațiuni editoriale, a trebuit să facem o selecție și ne-am oprit la 167 de povești ale unor locuri pe care cititorul le poate regăsi în cele mai importante opere din literatura română. Pe această hartă virtuală a Bucureștiului am ținut să se afle, la fel de bine reprezentate, și centrul, și periferia, și Bucureștiul secolului al XIX-lea, și cel al secolului XX, și un București diurn, dar și unul nocturn, unul estival, dar și unul hibernal etc. Au existat, desigur, și nostalgie în această întoarcere la literatura română din toate timpurile, și multă emoție care a însoțit descoperirile neașteptate.

„Bucureștiul rămâne un topos central în literatura mea”

Care sunt locurile literare bucureștene preferate pentru dumneavoastră? Ce rol joacă pentru dumneavoastră spațiul atunci când scrieți o carte?

Calea Victoriei, această coloană vertebrală a Bucureștiului, în jurul căreia (pe când se numea Podul Mogoșoaiei) a crescut orașul. Dâmbovița, altă axă ordonatoare a Capitalei, generatoare a unui imaginar literar spectaculos. Gara de Nord, non-loc unde nimic nu se fixează, totul curge, ce conține o promisiune a depărtărilor, a necunoscutului care cheamă și fascinează. Sunt multe, firește, cititorul interesat le va regăsi în romanele mele, dar și în dicționar. Spațiul joacă un rol central în literatura mea. Nu doar Bucureștiul, care rămâne un topos central, ci și Galațiul (în Linia Kármán), și mai ales satul C. Deși sunt o citadină, pasionată de orașe și de viața lor, trilogia mea a ajuns să aibă drept punct comun un spațiu rural, satul C., situat undeva între Dunăre și Prut. C.-ul e un fel de matrice, de spațiu natal la care se întorc toate personajele, e, într-un sens, un centru generator de energii. Lumea satului C. leagă destinele personajelor, e însă și un spațiu situat la confluența cu magicul, cu fantasticul, un ținut al mlaștinilor, care pare să-și schimbe mereu marginile, să se transforme, împreună cu oamenii care-l locuiesc. Aceștia sunt, pe rând, boieri moldoveni antiunioniști, imigranți italieni sosiți în Principate pe la jumătatea secolului al XIX-lea, o roabă mănăstirească, două surori care părăsesc C.-ul și se stabilesc la București și la Galați, în jurul cărora se construiește de fapt întreaga acțiune a trilogiei (și care sunt urmașele unei familii de italieni stabilite aici) etc. Apoi, în Vântul, duhul, suflarea imaginea Bucureștiului din ultimul deceniu de comunism ocupă un loc central. În O formă de viață necunoscută în prim-plan e un București fanariot, cu mahalaua Mântuleasa în centru. Spațiul e întotdeauna important într-o operă literară, e întotdeauna un indiciu legat de mesajul de profunzime al acesteia.

Andreea Răsuceanu dând autografe pe prima sa carte pentru copii FOTO Facebook

Ați publicat recent o carte pentru copii, la Humanitas Junior, „Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară”. Cum a fost procesul creativ la prima carte pentru copii comparativ cu romanele scrise până acum?

Povestea e scrisă în două etape, dar de fiecare dată am scris dintr-o suflare. Dacă romanele necesită o perioadă de documentare, apoi una de elaborare a construcției, de conturare a personajelor, aici am scris dintr-o suflare, cu multă bucurie. Am scris povestea pe care aș fi vrut s-o citesc când eram copil, cred. E o poveste despre prietenie, lecturi, călătorii, niște voiaje fantastice făcute într-o trăistuță fermecată. Am scris o primă variantă a poveștii în urmă cu aproape zece ani, pentru un volum colectiv. Apoi, când am descoperit că ea devenise subiect de examen și temă a mai multor ateliere de scriere creativă pentru copii, am reluat-o și am completat-o, până am ajuns la forma de acum, din cărticica apărută la Humanitas Junior.

„Întotdeauna scrisul a fost o plăcere dureroasă pentru mine“, spuneați acum cinci ani într-un interviu pentru Adevărul. Ce fel de plăcere a fost scrisul la „Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară”? Tot dureroasă?

A fost un fel de întoarcere la vârsta aceea miraculoasă a copilăriei, când imaginația și tot ceea ce creează ea nu se desparte încă de realitate, când tot ce gândești pare posibil. Am vrut să scriu, într-un fel metaforic, desigur, și despre relația mea dintotdeauna cu cărțile, despre senzația că ele te duc mereu în câte o călătorie nouă, am descoperit asta foarte devreme. Am scris cu plăcere, mi-a plăcut să mi-l imaginez în detaliu pe spiridușul Scorțișoară. Când, la o întâlnire recentă cu copiii, cineva a spus că ”toată lumea îl iubește pe Scorțișoară”, am fost foarte fericită.

”Lumea poate fi prea mare și rece uneori”, spune la un moment dat în carte Scorțișoară. Cum e lumea pentru dumneavoastră?

M-am gândit mult la această sintagmă, și am folosit-o pentru a le sugera micilor cititori faptul că, atunci când lumea pare un loc rece și ostil, când sunt triști, când se simt singuri sau neînțeleși, cărțile sunt întotdeauna ”locul” în care se pot întoarce. Lumea poate fi uneori și așa, și mai ales pentru copii lucru acesta e dificil de gestionat. Cât despre mine, încerc să vorbesc despre asta în fiecare carte a mea. De cele mai multe ori lumea mi se pare fascinantă, inepuizabilă, descopăr mereu ceva nou despre care aș vrea să scriu, dar sunt și momente în care mă regăsesc în sintagma de mai sus, și atunci revin fie la citit, fie la scris, ambele au, pentru mine, un rol terapeutic.

Este „Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară” și o invitație indirectă la lectură pentru copii?

Cu siguranță. Una ascunsă însă, sub forma poveștii unui spiriduș căruia îi place să citească, să mănânce banane și să bea ceai de scorțișoară.

Ce îi trebuie literaturii române pentru a vinde bine și pentru a se vinde bine?

Nu cred în rețete și formule magice ale vandabilității. Cred că o carte, dacă e bine scrisă și vie, adevărată, dacă are parte și de o promovare adecvată și de o formă grafică de calitate, va reuși să se impună, atât la noi, cât și pe piețele străine.