Amintirile lui Valentin Uritescu. „Să ai grijă de cel bun din tine“
0
Valentin Uritescu (76 de ani) va primi, pe 21 martie, la Gala Premiilor Gopo premiul pentru întreaga activitate. După ce a scris "Aşa sunt eu, prost", actorul şi-a adunat memoriile în volumul "Să ai grijă de cel bun din tine. Amintiri", publicat de Editura Humanitas.
Paginile de amintiri ale lui Valentin Uritescu miros a prospeţime şi candoare. Uritescu nu e cochet sau complezent cu sine şi nu-şi fardează trecutul. El nu vrea să se „vândă“ altfel decât e în realitate. Şi tocmai aici se află o bună parte din farmecul cărţii lui. "Să ai grijă de cel bun din tine" nu e doar o întoarcere în timp, ci şi o declaraţie de francheţe. Faptul nu e greu de explicat. Valentin Uritescu este în primul rând actor, ceea ce înseamnă că-şi duce o parte din viaţă ieşind din pielea unui personaj pentru a intra în pielea altuia. Or, volumul acesta de confesiuni îl pune în lumină pe Valentin Uritescu aşa cum trăieşte el în afara scenei şi a ecranului. Cu bucurii şi temeri, cu nădejdi şi frustrări, cu şovăieli şi complicităţi. Actorul se dezbracă de roluri şi de personaje ca să se înfăţişeze cititorului sub raza autenticului deplin. Fără culori de camuflaj, fără alibiuri, fără justificări. Valentin Uritescu scrie aşa cum se poartă : natural, departe de arabescuri didacticiste, cu un „ce“ hâtru în vorbă şi cu un licăr în pupile.
FRAGMENT
Cât am fost mic, eram cam plângăcios. Mama mă purta cu părul mare şi ondulat, chestie care nu-mi plăcea, poate şi pentru că era blond. „Îi de toată minunea“, zicea buna Savetă. „Mă Niculaie, ce-i cu copilul ăsta, că de n-ar semăna cu tine leit, aş zice că-i a lu’ Sâvu lu’ Buda. Ha, mă“, continua buna, jucându-se cu mine.
— Cătie, cătie, cătie, îi răspundeam.
— Ce zice?
— Vrea hârtie.
De ce îmi plăcea atât de mult hârtia nu ştiu. „Nu-i voie, nu, nu, nu, caca, scuipă jos!“ „Domnule doctor, ce să mă fac cu el, mănâncă hârtie.“ „Nimic în neregulă, zicea Dobocan. Are vreo carenţă, ceva. Lăsaţi-l să mănânce, numai că ar trebui să-i cumpăraţi nişte maculatoare cu foi albe, să nu mai bage în el atâtea ziare şi romane, conţin plumb.“
Aşa se face că până în clasa a treia (într-a-ntâia aveam tăbliţă şi stil), pe lângă caietele dictando şi cu pătrăţele, îmi cumpărau şi caiete de mâncat. O altă hachiţă avută cam tot până prin clasa a treia era groaza care izvora în mine când voiau să mă fotografieze. Urlam ca la balamuc. Tata, maistru lăcătuş la sculărie, avea aparat de fotografiat pe vremea aia şi damblaua de a-mi face tot timpul poze. Pe urmă, această pasiune a părintelui meu a evoluat spectaculos. Pe lângă mâncatul hârtiei şi groaza de aparatul de fotografiat, mai aveam şi spaima să nu fiu vârât în… buzunar. „Mă, te bag în jep.“ Ce se întâmpla în mintea mea când cineva îmi spu -
nea cuvintele astea nu pot înţelege. „Doamnă, continua Dobocan, copilăria este plină de ciudăţenii de-astea, care cu timpul vor dispărea.“ Într-adevăr, nu m-au chinuit prea mult şi odată cu sarcinile şi îndatoririle care au urmat în viaţa
mea, dar mai ales cu îndeletnicirile plăcute ca scalda, patinele, schiurile şi porumbeii, am uitat definitiv de ele, ca şi cum nu le-aş fi cunoscut vreodată.
[…]
A sosit ziua examenului. Eram hotărât să dau tot ce puteam. Aşa că mi-am pus în minte să nu mai iau în seamă reacţiile celorlalţi. Să mă concentrez doar asupra mea, la ce aveam de spus, iar când avea să-mi vină rândul…
— Poftiţi, vă rog.
Am intrat încrezător. Am urcat trei trepte şi m-am trezit într-o baie de lumină. Am înţeles imediat că mă aflam pe o scenă mică. În sală, în spatele unei mese, se aflau profesorii examinatori. Am dat bună ziua şi am început. Au râs
ce au râs şi m-au oprit, zicându-mi să trec la fabulă. Aha!
„E de bine“, mi-am zis şi am spus fabula. Mi-au mulţumit şi am ieşit convins că fusesem foarte bun. Influenţat de acest gând, am ieşit pe altă uşă decât cea pe care intrasem şi timp de vreo trei ore am fost în Cişmigiu, la o bere cu Ştefan Iordache, Nicoară, Ţoţoi şi Dicu.
Când mi-am adus aminte că pe tata îl lăsasem să mă aştepte la gărduţul de fier care mărginea Dâmboviţa, am luat-o la fugă spre Institut. Tata, săracul, m-aştepta răbdă -tor la grilaj. I-am spus de cum l-am văzut:
— Tată, mai mult ca sigur c-am luat proba.
— Bravo, Vali!
A doua zi, când s-au afişat rezultatele, nu eram pe lista cu reuşiţi. Nelămurit şi oarecum revoltat, m-am dus la Secretariat.
—Doamnă secretară, nu sunt pe lista reuşiţilor.
— Şi ce-i cu asta?
— Apăi doamnă, comisia mi-o mulţămit de felul cum am spus poeziile.
— Şi?
— Apăi din moment ce mi-o mulţămit, normal ar fi să fiu reuşit.
Doamna Ştefănescu, tare mirată a început să râdă.
— Nu eşti reuşit. Tu nu vezi, băiete, cum vorbeşti? Eşti cumva de la Deva?
Mi-a picat fisa instantaneu. Am ieşit de la Secretariat şi i-am spus tatei:
— Merem acasă. N-am reuşit.
— Cum aşe?
— Iote aşe. Ne-ntoarcem acasă, dau la profesională, mă fac strungar şi dă-i dracului cu teatrul lor cu tot!
Tata s-a albit. Era amărât din cale-afară. A stat o ţâră, a cumpănit şi mi-a spus:
— Dacă tot am dat banii pe bilete, dă şi-a doua oară.
Asta pentru că în anul acela se dădea de două ori examen la Facultatea de Teatru. Prima dată pentru cei cu bursă de sfat popular, deci pentru cei cu origine „sănătoasă“ – fii de muncitori şi ţărani, în majoritate – a doua, pentru restul. Aşa a fost în anul 1959. „Mai ştii… poate… pentru mine…“ După ce tata, descurajat, trist şi dezamăgit, m-a lămurit să dau şi a doua oară, mi-a spus că n-avea rost să
mai stea. L-am condus la gară. La plecare mi-a spus să nu fiu descurajat, că nu se ştia niciodată, mi-a urat succes şi i-am tot făcut cu mâna până a dispărut trenul.
M-am întors la naşa, mi-am pus ambele mâini pe rafturile bibliotecii şi mi-au căzut ochii pe Puşkin. Doamne Dumnezeule, parcă era un făcut! Când sunt atâţia poeţi
pe lumea asta, eu… Ancearul! Cu încredere că alesesem bine, am început să învăţ poezia, lipsit cu desăvârşire de sfatul cuiva, de părerea cuiva. Îmi ziceam: „Trebuie să gândesc ce scot pe gură, să fiu sincer, firesc. Teatrul ăsta nu poate fi altceva. Ce-i atât de greu?“
La examen, am spus poezia fără grabă, cu pauze, cu gândul dus departe, ştiind deja că voi ajunge strungar la UMC, şi că voi trăi ca tata, ducând o viaţă care-mi plăcea. „Vă mulţumim“, am auzit cuvintele al căror înţeles îl ştiam, am spus bună ziua şi am ieşit convins că aventura mea cu teatrul se terminase. Simţeam un gol lăuntric, în care pluteam dezamăgit şi descurajat, de parcă aş fi pierdut ceva. Dar eram împăcat cu gândul că totul se sfârşise.
— Urmează-mă.
Din vidul în care pluteam, am văzut în faţa mea un bărbat frumos, elegant, subţire, care îmi zâmbea.
— Hai, vino cu mine!
M-am luat după el. Nu aveam timp să mă întreb ce se întâmpla. Situaţiile s-au succedat prea rapid. Am coborât un etaj şi m-am trezit în faţa unei uşi unde un tip, masându-şi buza de sus, repeta întruna cu ochii închişi: „Sică spune Siţei să se suie sara sus şi să scoată săcsia din săcsiac.“
Doamne Maica Domnului, unde mă ducea omul ăsta? Am intrat. Pe scena mică, un tip ţinea de mână o fată înaltă, subţire, cu un păr brun revărsat până în talie, şi, sărind amândoi într-un picior, ca la şotron, ziceau prostindu-se: „Hai la groapa cu furnici, ba e-aici, ba nu-i aici.“
Bărbatul elegant cu care venisem i-a spus ceva la ureche tipului de pe scenă, care a dat din cap privindu-mă, după care a plecat. Am luat loc şi, în timp ce încercam să aflu ce se întâmpla, cel de lângă mine mi-a şoptit:
— Noi, cei de-aici, am luat proba. Am reuşit!
N-am înţeles ce spusese. Priveam la cei zece speriaţi.
Profesorul zicea:
— Sigur, regina ostrogoţilor trebuie să aibă o atitudine mai… maiestuoasă, iar tu eşti prea înţepenită. Trebuie să-ţi dai drumul, joacă-te puţin.
Apoi a coborât de pe scenă şi mi-a zis:
— Poftim sus.
Am urcat pe scenă şi am stat… şi-am stat…
— Dă-i drumul, ce mai aştepţi?
— La ce să-i dau drumu’, dom’ profesor?
În sală s-a stârnit o uşoară agitaţie.
— La ce-ai pregătit pentru examen.
Şi atunci i-am dat drumul mai cu poftă ca niciodată:
Birocratismul!
De beregăţi l-aş rupe, ca lupul
şi basta.
Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi
tot ce-i hârţoagă.
Dar asta…
Am recitat poezia cu poftă, cu entuziasm, accentuând pentru prima dată părţile oarecum comice:
„Mirat ca o capră privind un afiş“, „Deodată e-n panică,
se strâmbă-a lehamite, de parcă s-ar arde la gură cu borşu’“,
„Agentul privea la jandarm zăbăuc“, „Că-i doare ciocanul
cu secera noastră“. După ce am terminat poezia, a urmat o pauză care mi s-a părut cam lungă.
— De unde vii tu, măi, băiatule?
— Din Vinerea, regiunea Hunedoara.
— Şi Vinerea asta e un sat?
— Cel mai frumos de pe pământ.
— I-auzi. Povesteşte-ne ceva despre el… ceva din viaţa ta.
Am simţit brusc că trebuia să-i dau drumul, fără să mă mai opresc:
— Domnule profesor, eu vin dintr-un loc atât de frumos şi de minunat faţă de Bucureştiul ăsta aiurit şi vulgar, obositor şi plin de nărozeală, încât abia apuc să mă-ntorc acasă la mine pe Câmpul Pâinii, să umblu desculţ, să dorm în ieslea lui Iambor şi Bodor, să iau în galop drumul spre Glodu şi, odată ajuns în tăietură, să-l slobod pe Puiu să pască, eu să mă culc în dumbrainic, iar la întoarcere să poposesc pe locul unde a fost budura lui Iambor, tulpina unui stejar al cărui diametru să tot fi fost de doi metri – mărturie stă cercul de iarbă închisă la culoare pe care cresc
mulţi ciuciuleţi –, să poposesc, ziceam, şi să meditez la prostia revoltătoare a unui şef de cadre de la fabrica din Cugir, care a dinamitat-o împreună cu celelalte trei – atâtea au fost –, pentru că, zicea el, erau rămăşiţe ale regimului burghezo-moşieresc… Dacă le-aţi fi văzut ori dacă ne-am fi ferit de înăuntrul uneia dintre ele, aşa cum stăteam eu când eram copil, am fi putut să ne-aducem aminte de dacii lui Decebal. Domnule profesor, am continuat febril, locurile acelea mustesc de istorie: Sarmizegetusa dacică din munţii Orăştiei, Câmpia Libertăţii de la Blaj, Câmpul Pâinii, vatra satului meu, Binţânţul lui Aurel Vlaicu, Lancrămul lui Lu -
cian Blaga, Alba Iulia, peste Murăş, dar aproape, Apusenii lui Horea şi ai crăiuţului Avrămuţ Iancu, şi Moş Herlea, strămoşul din care mă trag, ăla cu memorandumul, şi…
Luat de valul aducerilor aminte, înfierbântat, îmi ştergeam nasul cu dosul palmei, ca un copil prost, care făcuse greşeala să părăsească locurile acelea şi să vină să dea concurs în Bucureşti, fără speranţa de-a se mai întoarce de unde plecase.
— Nu-mi place Bucureştiul ăsta în care toţi râd de mine şi de hainele astea, Dumnezăul lor de cârpe… şi… Nemaiştiind ce fac, mi-am smuls cravata care mă sufoca şi, oropsit, nemaipăsându-mi de nimeni şi de nimic, am plâns ce-am plâns, după care mi-am şters lacrimile, rămânând aşa, cu capul plecat şi cu mâinile în poală, şezând pe cubul ăla de placaj. În liniştea care se lăsase, am auzit întrebarea: — Acum, ai putea să mai spui o dată ce-ai povestit? La fel cum ai povestit? Am ridicat capul liniştit şi, cu gândul dus departe, am spus: — Ştie careva dintre voi că fiecare purcel fătat de scroafă are ţâţa lui? Şi că dacă ţâţa aia a lui face mastită, purcelul moare?
S-a aşternut o linişte deplină.
— Domnule profesor, cred că aş mai putea spune încă o dată vorbele cu care mi-am vărsat năduful, nu ştiu dacă tot cu plânsul ăla, dar cu siguranţă pe-aproape. Dar mai bine să vă spun cum am crescut eu un purcel de-o săptămână, sortit să moară din cauza ţâţei bolnave, cum l-am crescut cu lapte de la nana Salomie pus într-un biberon americănesc.
Şi am început cu scroafele unchiului Remus de doi metri lungime, cu găurile făcute în bucile lor de şoareci şi cu toată povestea pe care voi, cei care citiţi această carte (dacă o voi termina de scris vreodată şi dacă se va găsi careva s-o citească), o ştiţi deja.
Când am terminat de povestit, Iani Cojar, marele regizor şi profesor pedagog de mai târziu, pentru că despre el este vorba, pe atunci un tânăr frumos, cu ochelari şi cu o faţă care părea mereu uimită, ne-a spus celor din clasa aceea, astăzi actori aproape toţi, următoarele:
— Dacă veţi reuşi să credeţi cu tărie în ceea ce scoateţi pe gură, aşa cum a făcut-o el, care a trăit tot ce-a spus, veţi deveni actori.
Valentin Uritescu (n. 4 iunie 1941, comuna Vinerea, judeţul Alba) absolvă Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti în 1963, la clasa profesorului Constantin Moruzan. Îşi începe cariera de actor la Teatrul Maria Filotti din Brăila, unde joacă de la absolvire până în 1968. Ulterior se angajează la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. În perioada 1981–1991 joacă la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din Bucureşti, după care se transferă la Teatrul Naţional I.L. Caragiale. Ca actor de teatru, colaborează cu o serie de regizori importanţi: Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Sanda Manu, Alexandru Tocilescu, Felix Alexa.
Lucru valabil şi pentru cariera lui cinematografică, marcată de întâlnirile cu Dan Piţa, Laurenţiu Damian, Mircea Daneliuc, Andrei Blaier, Sergiu Nicolaescu, Şerban Marinescu şi Cornel Diaconu.
Este răsplătit cu mai multe premii: în teatru, cu Premiul Special al Juriului la Festivalul Tineretului (1978) pentru rolul Giles Overreach din Răfuiala de Philip Massinger; în film, cu premii de interpretare pentru rolurile din Noi, cei din linia intai, Rămânerea, Domnişoara Aurica, Turnul din Pisa şi A unsprezecea poruncă.
Este autorul volumelor autobiografice Aşa sunt eu, prost, Humanitas, 2011 şi Să ai grijă de cel bun din tine. Amintiri, Humanitas, 2013.
Se încarcă comentariile...
