Jurnal de Nord, Groenlanda. Zilele 4 și 5: Aisbergurile, ca un„tort de bezele”
0Rareș Beșliu, un fotograf îndrăgostit de natură și de viața animalelor, demarează proiectul fotografic La NORD de cuvinte, o paralelă între regiunile arctice și impactul schimbărilor climatice simțit în România. El a plecat într-o serie de expediții în cele mai friguroase zone ale Planetei – Svalbard, Groenlanda, Arhipelagul Arctic Canadian –, iar poveștile și fotografiile sale, strânse sub pălăria Jurnal de Nord, vor fi publicate constant pe adevărul.ro și în „Weekend Adevărul“. Mai multe informații se găsesc pe www.lanord.ro și pe www.raresbesliu.com.
ZIUA 5. Vineri, 11 august
Mai toată dimineața mi-am petrecut-o încercând să-mi calibrez gimbalul și am reușit chiar înainte să renunț (ca-n viață). După experiența trăită în Svalbard, am realizat că oamenii au nevoie și de mici video-uri cu lumea de aici. Așa că am trecut peste încăpățânarea mea de a nu filma și m-am pus pe treabă. Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu specialist în asta, iar Canon-ul meu aproape că face singur toată treaba.
Ceața nu a lipsit nici astăzi și am aflat de la Tuperna (ghidul meu pe apă) că este un fenomen mult mai des întâlnit decât în trecut și frecvent în fiecare vară. Mi-a povestit că ea este născută și crescută aici, în Groenlanda, deci poate vedea schimbările climatice mai bine ca oricine. Când era mică, mare îngheța iarna, iar pescarii făceau copci ca să prindă peștele. Acum, marea nu mai îngheață deloc. Pe atunci, iernile erau mai lungi și pline de zăpadă. Acum ninge doar de câteva ori, iar în rest, plouă. În schimb, se poate întâmpla să ningă vara, iar furtunile sunt mai dese, în ambele anotimpuri. Totul e dat peste cap și imprevizibil. Sunt multe de zis, dar cred că cel mai bine o să fac un interviu cu ea și-l public când mă întorc. Mă gândesc că, dacă scepticii sunt reticenți la informațiile date de oameni publici, poate reacționează mai bine la băștinași, la cei care trăiesc aici și povestesc din experiența lor, nu din povești și nici din studii. Ei simt deja mult mai acut ceea ce o să simțim și noi mult prea curând.
Prea multe nu am văzut azi, din cauza ceții. În schimb, momentul zilei a fost când am reușit să trec cu drona prin două găuri din aisberg, ca două ferestre spre o altă lume. Cadrul era ideal și am întors drona să mai fac o încercare. Chiar atunci, bucata imensă de gheață, mare cât un bloc cu multe etaje, a început să se dea peste cap cu forță, provocând valuri care ne-au făcut să simțim că trăim periculos. Năuc și mult prea acaparat de moment, am uitat de dronă și am luat repede aparatul să filmez. Am reușit să trag câteva secvențe, dar care s-ar fi văzut mai bine de sus, dacă mi-aș fi amintit că drona e chiar acolo, în mijlocul dezlănțuirii naturii.
Mă bag la somn bucuros că nu m-au mâncat nici astăzi țânțarii și „doar” m-au ciuruit cum au știu ei mai bine.
ZIUA 6. Sâmbătă, 12 august
Noroc cu jurnalul, că așa îmi dau și eu seama în ce zi suntem și cum trece timpul ăsta parșiv. Se pare că azi e ultima zi aici, în Ilulissat, cel mai frumos loc în care am fost vreodată.
La fel ca până acum, la turul obișnuit cu barca am fost însoțit de ceață. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei cum se schimbă atmosfera, aș fi zic că nu ai ce face atâtea zile pe o vreme așa de capricioasă. Ce poți vedea? Doar că, odată cu negura, se schimbă și lumina, iar peisajul pare altul în fiecare zi. Chiar și astăzi, după 5 zile aici, peisajul m-a furat atât de tare încât nu am realizat când am făcut cunoștință cu un profesor de schimbări climatice la Universitatea din New York. Ne-am prezentat, am schimbat câteva replici și m-am întors la fotografiat. Abia când am coborât de pe barcă, senin, mi-am dat seama că am avut lângă mine unul dintre cei mai importanți oameni pe care aș fi putut să-i întâlnesc, iar eu am plecat fără să-i pun vreo întrebare importantă și, mai ales, fără să-i cer datele de contact. M-am băgat la somn cu regret.
Mâine o să mă îmbarc pe un vas ce mă duce înapoi la Nuuk, capitala Groenlandei. O să-mi iau la revedere de la eschimoși, cei mai senini și mai zâmbitori oameni pe care am avut ocazia să-i cunosc. O să mă uit în urmă, cu dor de roșul bărcilor instagramabile și de aisbergurile cât un munte cu mii de fețe. Unora le-am dat și nume și le-am făcut povești. Îmi amintesc de „tortul de bezele” cu aspectul operei din Sydney și cu un strat gros de frișcă rozalie pe deasupra. Parcă nu mă uitam la o bucată imensă de gheață, ci la o prăjitură dulce, care se topește ușor dacă frigiderul nu mai funcționează așa cum funcționa odată.
Se încarcă comentariile...
