Video „Trei kilometri până la capătul lumii” despre familie, societate și biserică. Emanuel Pârvu: „Nu fac filme politically correct”

La Adevărul Live am discutat cu Emanuel Pârvu despre „Trei kilometri până la capătul lumii”, o analiză  despre familia, societatea și biserica din România în filmul său premiat la Cannes

Regizorul Emanuel Pârvu la Cannes Credit foto Asociația FAMart

“Eu m-am rugat toată proiecția”

„Trei kilometri până la capătul lumii” este singurul film românesc prezentat în Competiția Oficială de la Cannes. Regizat de Emanuel Pârvu și produs de Miruna Berescu, filmuk a primit Premiul Queer Palm, prin care festivalul de la Cannes recompenseză filmele remarcabile care abordează diversitatea.

Este cel de al treilea lungmetraj semnat de Emanuel Pârvu, după debutul Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor care a primit 2 premii la Festivalul de Film de la Sarajevo în 2018, pentru cel ma bun regizor și cel mai bun actor principal (Șerban Pavlu) și lungmetrajul Marocco, selectat la Festivalul de la San Sebastian 2021.

Antoaneta Banu: E greu, acolo, pe covorul roșu de la Cannes?

 Emanuel Pârvu: Prezența în sală, pentru mine e a fost cu mult mai copleșitoare. De acolo covorul roșu, lumea are acces la imagini. Dar, pentru mine, a fost o emoție mult mai puternică în sală. Regizorul are scaunul lui, cel pe care au stat timp de 77 de ani, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, toată toată istoria cinema-lui. Și pe locul acela din sală este copleșitoare senzația pe care o ai. Scaunul  regizorului de film este  locul zero, de la a Cannes.

Antoaneta Banu: Și de pe locul zero de la Cannes, cum se trăiește sala?

Emanuel Pârvu: E copleșitor. Oamenii din sala de la Cannes, cei care vor să vină la premiera mondială a unui film au așteptări extrem de mari. Nu-i duci cu zăhărelul, ei n-au nicio jenă să să se ridice și să plece.

Antoaneta Banu: La tine cum a fost în sală la premieră?

Emanuel Pârvu: Nu știu. Eu m-am rugat toată proiecția și am stat  cu mâinile  sub scaun. Mi-am rupt mâinile și m-am rugat, continuu timp de 2 ore. N-am putut să observ nimic, pentru că nu puteam să fac față emoțiilor.

Antoaneta Banu: Și la finalul filmului?

Emanuel Pârvu:  În general, dacă nu pleacă oamenii din sală, e un pas.  Și pe urmă, dacă se ridică și aplaudă…. La noi au aplaudat peste 6 min în picioare și cu urlete, cu aplauze, chiote, și cu bravo…. Aia este ceva… acolo simți că te scurgi. Pur și simplu, după aia poate să se întâmple orice.  Când se termină proiecția și vezi în continuare în sală, oameni care stau la credite, stau la generic și pe urmă își manifestă bucuria pentru ce au văzut. Emoția de sfârșit, se simte acolo. Există o cameră de filmare care te proiectează pe ecranul mare.

Antoaneta Banu:  Care sunt filtrele audienței de la Cannes, prin care se uită la un film în competiția oficială?

Emanuel Pârvu: Cultura cinematografică, stilistică și puterea de analiză estetică pe care o are cineva care ține morțiș să vină la o premieră înseamna un grad mai ridicat decât la publicul obișnuit. Adică ei înțeleg și o diferență de montaj, de încadratură. Ei înțeleg și o anumită stilistică. Așteptările lor sunt foarte ridicate. Aici filmul e văzut în continuare prin frumusețe. Eu n-am văzut la Cannes un film care să aibă ceva abrupt, din punct de vedere estetic în el.

Antoaneta Banu: Cum ți s-a părut presa? Care a fost reacția presei la filmul tău?

Emanuel Pârvu: Mai mult decât măgulitoare. Noi am avut niște cronici foarte bune, toată presa europeană a fost în delir. Presa de peste ocean a fost foarte împărțită, pentru că există acolo acest politically correct pe care filmul nostru nu l-a respectat. Dar, eu nu-mi doresc, nici nu știu și nici nu vreau și nici nu cred că e treaba mea să fac filme politically correct. În schimb, presa europeană, care are altă dimensiune estetică a criteriilor de analiză a unui film, nu e atât de comercială ca presa de peste ocean, care caută anumite lucruri.

“Un film despre iubirea între părinte și copil, o formă de iubire necondiționată”

Filmul a fost proiectat pentru prima data în România la Festivalul Internațional de Film Translivania. “Trei kilometri până la capătul lumii" s-a întors în locurile unde a fost realizat, la Sfântul Gheorghe, acolo unde între 12-18 august are loc ANONIMUL, Festivalul Internațional de Film Independent.  

.Antoaneta Banu:  Aici, în România,  cineva a spus la un moment dat că ești un regizor social, că faci filme după cazuri sociale. Te deranjează această afirmație?

Emanuel Pârvu: Nu, nu mă deranjează. Eu doar mi-aș dori să fie un pic mai bine în  societate în care trăiesc  copiii noștri. De asta mă ocup și de pedagogie. De asta funcționez în Universitate ca profesor. Cred că ne îndreptăm în direcția bună, cred că țara noastră face un progres vizibil, merge clar în direcția care trebuie. Nu-mi dau seama, dacă merge cu viteza care trebuie. Cred că acolo am mai avea un pic de lucru,  în mai multe domenii.

Antoaneta Banu: Ești profesor și ai în fața ta studenții, cei care văd în tine un model și care își doresc să ajungă și ei acolo, la Cannes . De ce are nevoie un film să ajungă în lumea bună de acolo?

Emanuel Pârvu: Eu m-am ghidat întotdeauna după emoție, nu după nimic altceva. Emoția dinăuntru pe care eu o amestec întotdeauna cu cea estetică, vizuală. Am crezut întotdeauna că o porție de sarmale poate fi un pic mai bună dacă o servești într-o farfurie curată.  Dacă nu-mi dai într-o farfurie ciobită și murdară de ulei,  o lingură pătată, dacă pui un cearșaf curat pe masă,  cred că și porția de sarmale e bună. Le simți mai bine dacă locul în care mănânci  este  curat, e frumos. Cred că  ambientul în care servești un produs ține de interior. E foarte important din punctul meu de vedere.

Antoaneta Banu:Tu te-ai așteptat ca filmul  să fie în competiția oficială la Cannes?

Emanuel Pârvu:  Peste 2600 de filme au fost propuse  dar au  intrat 22 dintre acestea, adică  un procent de 0,8%. Nu poți să intri în competiția asta, precum sunt alergătorii de curse. Să spui că  m-am antrenat,  știu circuitul, știu tot. Sunt convins că voi câștiga.

Antoaneta Banu:Mentalitatea învingătorului și-o permite un regizor, indiferent de unde este el și cum se numește?

Emanuel Pârvu: Nu știu,  pe mine oamenii cu certitudini mă sperie foarte tare,  mentalitatea asta americană. Hai să ne mai îndoim puțin. Hai să vedem ce zice și Dumnezeu în chestia asta. Adică hai să mai stăm și smerit,  mai ales în domenii în care nu ține de tine. La fugă ține doar de tine, de mușchi, de cum  te antrenezi, vorbalul sai bolt. Aici nu ține doar de tine, ci de o echipă întreagă, de la pre-producție,  la producție și la ce se întâmplă cu filmul după. Dacă nu ai o echipă nu funcționează.

Sunt o grămadă de oameni implicați. Dacă ei nu vin cu sufletul acolo și nu fac cum trebuie, toată chestia asta, de la ultimul om din echipă, de la cea mai mică funcție, de la cel mai mic departament până  la producător și până la directorul de imagine, nu, nu poți să faci nimic fără. Ai nevoie de o echipă lângă tine. Nu poți să faci nimic singur.

Antoaneta Banu:” Trei kilometri până la capătul lumii" este  un film de parenting? Se adresează în mod special părinții lor?

Emanuel Pârvu: Toate filmele mele de până acum s-au adresat relației dintre părinți și copii. Cred că este un teritoriu infinit. Adică aici, poți umbla și toată literatura, de la Grecia Antică până la Cehov se referă inevitabil la o relație de iubire care cred că este, din punctul meu de vedere, cea mai puternică formă de  a iubi pe cineva. Relația dintre părinte și copil, indiferent că vorbim de regnul animal sau de oameni.

Relația dintre părinte și copil nu poate fi atinsă de nimic. E alt sertar al iubirii, unul infinit. Da, este un film pentru părinți și  cred că noi creștem cu acestă iubire între părinte și copil, o formă de iubire necondiționată.

Antoaneta Banu:”Trei kilometri până la capătul lumii e o revoltă a regizorului, a omului Emanuel Pârvu, la adresa  societății în care trăim în acest moment și despre care tu spuneai mai devreme că se schimbă, dar n-are viteza necesară pentru a produce schimbarea?

Emanuel Pârvu: E o  analiză micro care privește un lucru macro. E o analiză  la microscop, a unei familii care trece printr-o întâmplare, care se extinde prin membrii familiei, reprezentanți ai diferitelor funcții și genuri sociale pe care le regăsești în societate. Și poți să extinzi lucrul ăsta.  Se poate întâmpla în orice țară.  Noi am ales un loc de filmare la Sfântul Gheorghe, unde  se întâlnesc două timpuri ale lumii.

Acolo, ești undeva  la trei kilometri de capătul lumii, acolo e granița,  acolo se termină pământul și  începe marea.  Acolo, nouă luni pe an, nu se poate ajunge cu mașina. Se ajunge doar cu barca.  E frumos, așa când  mergi vara,  dar ia du-te tu în decembrie, dă la vâsle pe mare, să te bate vântul,  să tragi la taliene, să vezi cum e funia aia udă de apa sărată. Să tragi de ea cu mâinile, în decembrie, să vezi ce frumos e atunci.

Sunt aceste două societăți, una a turiștilor care vin vara pentru că e frumos acolo și cea a oamenilor care trăiesc acolo. Este o  paralume, un paradis,  o ruptură geografică. Acolo nu e ca la oraș, unde mă duc până la Mega să-mi cumpăr ceva, sau mă duc jos la non-stop și-mi iau pâine. Nu funcționează așa.

Nu prea ai de unde să iei pâinea, acolo, mai ales în anii în care a înghețat Dunărez și nu se putea ajunge la  localnici. Le aduceau până, făină, apă, ulei cu elicopterele. Și acolo este povestea acestui tânăr.

“Suntem  mai mult o salcie în vânt acolo unde ar trebui să fim o stâncă”

Filmul produs de Miruna Berescu îi are în rolurile principale pe Bogdan Dumitrache (Pororoca, Sieranevada, Poziția Copilului), Laura Vasiliu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile), Ciprian Chiujdea (aflat la debut în lungmetraj), Ingrid Micu-Berescu (Aniversarea, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor), Valeriu Andriuță (Miracol, După Dealuri).

Filmul spune povestea lui Adi, un adolescent de 17 ani dintr-un sat din Delta Dunării, care, prin eforturile părinţilor săi, învaţă la Tulcea. Atunci când părinţii sunt confruntaţi cu un adevăr pe care nu sunt în stare să îl înţeleagă, dragostea necondiţionată pe care acesta ar trebui să o primească de la ei dispare brusc, iar lui Adi îi rămâne o singură soluţie

Trei kilometri până la capătul lumii este regizat de Emanuel Pârvu după un scenariu semnat de Emanuel Pârvu și Miruna Berescu, imaginea filmului este semnată de Silviu Stavilă (Marocco, Marfa și Banii, Niki Ardelean - colonel în rezervă), montajul de Mircea Olteanu (R.M.N., Bacalaureat, Ilegitim), iar scenografia și costumele de Bogdan Ionescu (Metronom, Dincolo de calea ferată).

Din distribuție mai fac parte actorii: Adrian Titieni (Familiar, Bacalaureat, Tata mută munții), Richard Bovnoczki (Balaur, Aurora), Alina Berzunțeanu (Metronom, Q.E.D.), Vlad Brumaru (Marocco, Hackerville) și Radu Gabriel (5 minute, Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor).

Antoaneta Banu: În acest film  aduci împreună familia, societatea și biserica și le pui într-o analiză dură. Crezi că această abordare a ta se va transforma într-un factor de respingere, din partea unora, mai ales când este vorba despre biserică?

Emanuel Pârvu: Singurul lucru pe care îl doresc este ca oamenii să plece cu niște întrebări despre sine.  Când se termină filmul, să poți tu, spectator să ai întrebări despre sine, cu mult mai multe. Sunt un om bun? Fac ce trebuie? Dacă vreau binele cuiva, îi fac bine așa cum are el nevoie sau îi fac bine așa cum cred eu că are nevoie? Întrebări despre sine. Cred că e foarte greu. 

Cred că funcționează doar ca printr-o glindă:  îți place cum te-ai îmbrăcat azi? Ia uite-te, în oglindă, îți place cum stă părul, îți place cum te-ai bărbierit? Uite-te mai bine. Și atunci cred că atunci când se vede, poate cu chestia asta, poate relaționa cu vederea lui. Evident că nu e plăcută aceasta.

Antoaneta Banu: Au oamenii disponibilitatea, de a se privi cu adevărat într-o oglindă?

Emanuel Pârvu: Eu cred că societatea noastră este foarte inflexibilă acolo unde n-ar trebui să fie și este foarte flexibilă tot acolo unde n-ar trebui să fie. Adică cred că e un paradox major între această lipsă de flexibilitate, în locuri în care suntem mai catolici decât Papa și flexibilitatea extremă. Adică suntem  mai mult decât o salcie în vânt acolo unde ar trebui să fim o stâncă. E un foarte mare paradox la noi în țară.

Antoaneta Banu: La ce tip de public  te aștepți tu să vadă filmul tău?

Emanuel Pârvu: Cred că aceeași categorie care vede filmele de autor de 20 de ani. La noi în țare cred că sunt foarte puțini, adică nu o să se rupă ușala cinematograf, așa cum se face la filmele de public .

Antoaneta Banu: Dar s-ar putea în egală măsură, ca filmul tău să producă interes și celor care nu știu că ai fost la Cannes…

Emanuel Pârvu: Așa să fie, dar…

Antoaneta Banu: Poate să fie o formă de terapie pentru părinții care se găsesc în situația povestită de voi, în film.  

Emanuel Pârvu: Sper să fie un film bun pentru toată lumea, nu neapărat doar pentru părinți, ci pentru oameni în general.  Să se regăsească în multe personaje de acolo. Nu mă aștept ca un film să schimbe lumea. Dar știu sigur că un film poate să ridice întrebări și poate să modifice sufletul puțin. Adică oglinda aia și emoția pe care ți-o poate transmite un film te poate pune pe gânduri.

Să-ți rămână filmul în cap și seara  când ești tu cu Dumnezeu, înainte de culcare, acolo unde ești cel mai adevărat cu tine, acolo unde nu minți niciodată,  acolo unde e adevărul gol-goluț,  acolo să te întrebi: cât de mult ai greșit în ziua aia sau dacă ai făcut bine ceva. Sau să mulțumești sau să zici că poate mâine poți să faci mai bine. Sau să te ierte pentru ce ai făcut în ziua respectivă.

În general, noi când ieșim în oraș,  în societate, ne punem tot felul de măști. Ei, când stai tu fără măștile alea în  față cu Dumnezeu, dacă poți să  stai un pic cu capul plecat și zici” iartă-mă, Doamne, de minciunile mele”

Antoaneta Banu: Vorbești mult despre Dumnezeu dar, în filmul tău, biserica nu este prezentată în cele mai calde nuanțe.

Emanuel Pârvu: Biserica este o instituție, nu Dumnezeu.

Antoaneta Banu: Un om bisericos care va vedea acest film  și te aude vorbind despre Dumnezeu s-ar putea să fie confuz.  De ce Emanuel Pârvu vorbește în filmul lui mai puțin cald și plăcut despre biserică?

Emanuel Pârvu: Eu nu cred că vorbesc deloc mai puțin cald. Dacă trecem rapid așa,  în memorie, ultimii ani,  știu sigur că într-o Bobotează la Constanța, o femeie i-a întrecut pe toți bărbații și a ajuns prima la cruce. A pus prima mâna pe cruce, dar  a ajuns  și un bărbat lângă, i-a dat o palmă și a luat-o. Preotul de acolo a spus ”îi dau eu alta”. Nu cred că e în regulă.

La fel cum nu cred că este în regulă cu preotul care a ieșit  și-a spus: dacă violatorul primește 7 ani, să primească și fata aia vreo patru luni acolo, că și ea este de vină că a fost violată. Cred că Dumnezeu să sperie când aude lucrurile astea, adică să sperie rău. Dumnezeu nu cere nici să fii deștept și nici să faci filme bune și nici să fii talentat. Dumnezeu îți cere să fii bun. E primul și singurul lucru pe care ți-l cere,  să faci bine în jurul tău cât de mult poți..

E o diferență foarte mare între instituția bisericii și credință și relația cu Dumnezeu. Eu personal cunosc preoți cu foarte mult har, Arsenie Papa Cioc, pe Bartolomeu Anania, pe Iustin Pârvu,…. Sunt 7000 de părinți în lumea asta care ceea ce  spuneau  aia și făceau. Nu mergeau cu Mercedesul negru și stăteau într-o chilie. Și-atuncea parcă îți vine să îi mai asculți un pic și să vezi dacă pun în practică lucrurile alea. Când coboară cineva din Mercedes negru și încearcă să-mi explice ceva, nu-mi pare rău. Eu sunt extrem de credincios, dar mi-e greu să asociez imaginea asta.