Forme de abuz subtil: Ce efecte are neglijarea emoţională

Neglijarea emoţională poate fi o formă de abuz subtil, ţinând cont de ecourile pe care aceasta le are de-a lungul vieţii noastre. Ea ne poate sabota nevoile, ne învaţă să ne îndepărtăm de ele, ne alterează relaţia cu sine şi cu ceilalţi. Discutăm despre cât de toxică este această formă de abuz şi cum combatem efectele ei.

Cum resimţim neglijarea emoţională

În terapiile mele, aud deseori propoziţii precum „nu îmi dă atenţie”, „nu mă simt important/ă”, „mă simt neglijat/ă”. Ce înseamnă a te simţi neglijat? Care este linia care desparte neglijenţa de abuz emoţional? Când anume în copilărie a contat mai mult ceea ce au vrut alţii iar nevoile voastre au fost complet neglijate şi neimportante?

Vă propun să clarificăm anumite aspecte, cum ar fi: cum arată neglijarea emoţională pentru copii, cum greşesc părinţii fără să îşi dea seama, cum ajunge un părinte să îşi neglijeze emoţional copilul, care sunt diferenţele sau asemănările cu abuzul emoţional, cum cresc copiii şi cu ce traumă, ce comportamente dezvoltă ei ulterior.

Cu toţii avem nevoi multiple şi acţionăm în funcţie de acestea încă de când venim pe lume. Satisfacerea acestor nevoi este extrem de importantă pentru dezvoltarea emoţională a copilului.

Nevoile psihice findamentale sunt: nevoia de apartenenţă, nevoia de autonomie şi de siguranţă, nevoia de satisfacere a plăcerii, nevoia de încredere în sine şi de recunoaştere.

Cum este afectată nevoia de apartenenţă de neglijarea emoţională

Simţim nevoia de apartenenţă de când ne naştem şi pe tot parcursul vieţii. Sugarul nu poate supravieţui în absenţa sentimentului de apartenenţă. Atunci când părinţii ignoră această nevoie de apartenenţă a copilului vorbim despre neglijare, respingere, abuz emoţional.

Neglijarea se poate face în multe moduri, un copil se poate simţi neglijat chiar dacă are nişte părinţi iubitori, dar aceştia sunt stresaţi sau suprasolicitaţi cu serviciul.

Tot neglijare este ceea ce simte un copil care trăieşte într-o familie cu trei-patru copii, sau cu un părinte alcoolic şi puţini bani pentru îngrijirea lor.

Neglijarea poate să apară şi în familiile monoparentale, fără ca părintele care creşte copilul să îşi dea seama de acest lucru, deoarece el trebuie să suplinească lipsa celuilalt părinte atât în ceea ce priveşte timpul petrecut cu copilul, dar şi financiar.

Când apare neglijarea emoţională, unui copil nu îi este satisfăcută nevoia de apartenenţă şi are de suferit capacitatea de ataşament a acestuia, iar el poate dezvolta un stil de ataşament anxios-evitant iar la maturitate va ajunge să evite legăturile strânse, să evite să se implice în relaţii. Sau poate avea un stil de ataşament anxios-dependent, caz în care acesta se agaţă de partener sau devine dependent de cei din jur.

Afectarea nevoii de autonomie şi de siguranţă

Copilul nu vrea doar să fie îmbrăţişat, hrănit, îngrijit, ci are nevoie să cerceteze şi să exploreze mediul extern. Scopul este să devină autonom, independent faţă de părinţi. Pentru copil, autonomie înseamnă control, iar control înseamnă siguranţă.

Nevoia copiilor de a se dezvolta autonom poate fi împiedicată sau ignorată de părinţi. Părinţii hiperprotectori care le pun limite copiilor „ca să nu păţească ceva rău”, îi determină pe copii să devină anxioşi, iar la maturitate să se îndoiască de capacităţile lor.

Neglijarea acestor nevoi va afecta încrederea pe care copilul o are în sine şi în ceilalţi. Cei evitanţi suferă de teama de implicare, fie nu formează cupluri, fie nu îi permit partenerului să se apropie suficient de ei, sau, după momente de apropiere se îndepărtează de acesta.

Cei dependenţi au o nevoie excesivă de apropiere sufletească, au impresia cu nu pot trăi fără un partener, se agaţă de partenerul de cuplu sau de prieteni, le este frică că nu se pot descurca de unii singuri. Iar această tendinţă porneşte din neglijarea emoţională resimţită în copilărie, o teamă că poate pierde (mai târziu) partenerul, o nesiguranţă în propriile abilităţi.

Neglijarea emoţională ne afectează capacitatea de adaptare

Plăcerea şi neplăcerea sunt în strânsă legătură cu emoţiile noastre, tindem să ne îndeplinim plăcerile şi să evităm neplăcerile. Este important ca omul să îşi însuşească abilităţile necesare pentru toleranţa la frustrare şi amânarea recompensei, să înveţe să îşi gestioneze corespunzător nevoia de satisfacere a plăcerii.

Continuarea articolului, aici