Dr. Gabriel Diaconu, psihiatru: Bunătatea face faptele posibile, chiar şi când disperarea acoperă tot

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Psihiatrul Gabriel Diaconu a vorbit, pe o reţea de socializare, despre importanţa bunătăţii în momentele de cumpănă şi despre cum pot transforma simplele gesturi învăţate acasă o întreagă lume.

Redăm mai jos întreaga postare de pe Facebook a medicului Gabriel Diaconu

Rugaţi-vă nopţile care vin, până răsare lumina. 

Cei care credeţi, rugaţi-vă Bunului. Rugaţi-vă Tatălui. Rugaţi-vă Mamei.

Eu nu cred, şi v-am spus-o deja. 

Aşa că mă rog Bunătăţii.

Există urât pe lumea asta. Există glod, noroi, există rău şi răutate. Există indiferenţă. 

Există în schimb bunătate. O bunătate cât aşchia, cât ciobul. Dar există, incontestabil, în fiecare din noi. Şi asta ne defineşte, oricât am căuta alte semne, umanitatea. 

Nu, nu e capacitatea de-a face rău. Rău poate face şi-un vierme intestinal. Rău poate face o pală de vânt venită la momentul nepotrivit. Regulile Universului sunt reci. Haosul caută ordine, şi din ordine ai haos la loc. Pierduţi la grămadă pe-un crâmpei de vânzoleală repetitivă orbitală, suntem noi cei înzestraţi cu o căutare morală a binelui, şi-a bunătăţii. 

Da, ştim să ducem războaie, să omorâm, să obliterăm din existenţă specii, floră şi faună. Ştim să distrugem planeta prin cataclism nuclear. Ştim, mai mult, să luăm alte specii şi să le asmuţim unul împotriva celuilalt, fie că e armament chimic, fizic ori biologic. Noi, oamenii, ne-am pus creativitatea în slujba întunericului pentru că lumina, de fapt, ne atrage, ca o fatalitate himerică. 

Lucrurile sunt pline de sevă, de simţ şi nuanţă când te uiţi din ce în ce mai atent la om. Închide ochii. Zilele acestea sunt mâini tremurânde care bat la uşi la care n-a mai bătut, de demult, sau niciodată, nimeni. Aşteaptă un bătrân dincolo de ele. Aşteaptă o familie mai nevoiaşă. Aşteaptă un bolnav, un olog, un pierdut cu sufletul. Pentru că Bunătatea, căreia mă rog, face astfel de fapte posibile, chiar şi când disperarea pare că acoperă tot. 

Mă predau bunătăţii, pentru că mi-a fost încredinţată de părinţii mei, cărora le-au dat-o în schimb părinţii lor. Bunătăţii celor care ştiu salva vieţi. Cea care poate alina suferinţă. Acea bunătate capabilă să dea un îndemn, sau să lase loc de bună ziua, o vorbă bună sau o mustrare severă, dar tot dintr-un loc aparte venită. 

N-ar trebui să ne pese de vieţi doar când presimţim vreun pericol. Dar aşa ni se întâmplă, aşa suntem noi. 

Da, România e o ţară mai săracă a Europei. Da, România e mai despuiată, mai pricăjită, mai puţin înarmată cu ce-ar trebui, spun experţii, să ne luptăm când umblă molima primprejur. 

Dar e ceva care ne face, totuşi, să fim capabili să dăm dovezi la lume. Şi anume capacitatea surprinzătoare de-a scoate, din bezna fricii, bunătatea. 

Îmi ştiu, ne ştim istoria, atât cea romanţată dar şi cea presărată cu osândă. Dacă nu te grăbeşti să judeci ai să vezi că acest popor e apt, călit şi are un fir ascuns de izbândă împotriva sorţii, şi-a sorţilor. 

Roagă-te Bunului. Roagă-te Mamei. Roagă-te potrivit credinţei tale. 

Dar păstrează o vorbă pentru Bunătate. Pentru că, în fapt, ea îţi dă măsura comportamentului. Majoritatea semenilor mei, de fapt, zilele acestea, în ultimele săptămâni, au dat ort bunătăţii. Milioane de oameni au ascultat. Milioane de oameni au acceptat. Sute de mii s-au dus în carantină, ori izolare. Nişte zeci de mii şi-au pus halate pe ei şi-au plecat spre spitale. Alţii uniformele şi-apoi duşi au fost în trafic, la vămi ori prin aeroporturi. Au mai fost unii care şi-au chinuit capul să pună în mişcare maşinăria greu de urnit a precumpănirii, şi planului. 

Stau, uluit, la ce-am putut face noi până acum. Acesta este adevărul. Pentru că şi tu ştii, şi tu intuieşti, că ceva e nefiresc, totuşi, zilele acestea în România pe care o ştim. România statului la coadă la ghişeu. România gherţoiului. România şpăgarului. 

Mă rog Bunătăţii să nu uităm, vreodată, zilele acestea. Pentru că nu morţii ne vor da menire, cât doar aducere aminte. Menire ne-o dă binele pe care l-am întâlnit la ceasul greu. Acel bine care-a pus la treabă nişte sute de mii să coasă, să taie pânză, sa-şi ajute fraţii şi surorile om. 

Prima oară când am întâlnit o vorbă demnă de-a fi, în pururi, ţinută minte, a fost când am ajuns în Quebec, acum mulţi ani. Deviza acelei provincii sună atât de frumos în franceza lor medievală. ”Je me souviens”. Îmi aduc aminte. 

Se lasă întunericul peste România. Pretutindeni. Dar nu peste tot. Nu de tot. Nu acum. 

O altă zi vine. Un alt moment. Un nou ceas. O înviere. Nu cred că există, de fapt, ceva mai bun, mai demn, mai frumos de atât pentru care merită să te rogi. 

Viață sănătoasă



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite