„Doar oamenii slabi fac depresie!” Mituri despre depresie şi cum luptăm cu el

„Doar oamenii slabi fac depresie!” Mituri despre depresie şi cum luptăm cu el

Una dintre cele mai periculoase credinţe este că „oamenii puternici” nu fac depresie, iar o astfel de abordare blochează cea mai importantă atitudine atunci când ne confruntăm cu depresia: să cerem ajutorul. Se spune că oamenii care ajung să facă o depresie sunt cei care au fost „puternici” prea mult timp. Iată câteva mituri despre depresie şi cum este necesar să înţelegem şi să ne ocupăm de această condiţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mitul nr. 1: „Doar oamenii slabi fac depresie!”
 
A depresa înseamnă a separa (cu ajutorul unei prese), respectiv, a încerca să ne blocăm emoţiile, a ne distanţa de ele sau a le ţine ascunse de ceilalţi. Convingerea că doar un om slab poate face depresie este pe cât de toxică, pe atât de periculoasă. Mituri despre depresie sunt şi credinţele că emoţiile noastre, cele care fac parte din viaţa fiecărui om, sunt semne ale slăbiciunii. Ele sunt semne ale sănătăţii emoţionale, chiar şi atunci când sunt dificile, când par greu de gestionat.
 
Dacă nu am simţi frica, nu am şti să ne protejăm de un pericol, dacă nu am simţi furia, nu am şti când o nedreptate are loc, dacă nu am simţi tristeţe, nu am şti când ceva este nepotrivit pentru noi. Toate au rolul de a ne ghida, de a ne atrage atenţia, de a ne ajuta să interpretăm viaţa internă şi externă şi să ne adaptăm.
 
Depresia este semnul unei inegalităţi între ceea ce oferim şi ceea ce primim la schimb. Când ştim să oferim, dar nu ştim să cerem, fiind deconectaţi de propriile nevoi, mai devreme sau mai târziu, se va instala această condiţie, care ne va „obliga” să ne ocupăm de noi înşine. Desigur, există procese modificate la nivelul creierului, există un cumul de factori favorizanţi, există relaţii şi convingeri despre sine care întreţin această stare.
 
Când mi-am dat seama că sunt în depresie m-am urât. Era tot ce îmi lipsea. Cu tot ce se întâmpla în viaţa mea la acel moment, era timpul să găsesc soluţii, să mă lupt, să fiu 100% prezentă. Iar eu ajunsesem să dorm în exces, să mănânc în exces, să nu mă mai bucur de nimic, să nu am energie pentru nicio sarcină zilnică, să plâng din senin ascunsă în baie. Nu voiam să mă vadă nimeni. Aveam o mamă bolnavă, dependentă de mine, un soţ alcoolic pe care îl susţineam în procesul de recuperare şi un job care mă solicita şi în weekend-uri. Îmi părea că toţi depind de mine şi eu îi dezamăgeam. Nu mai spun în ce fel îmi vorbeam şi ce furie simţeam la adresa mea. În realitate, cedasem. În cazul meu, mă chinuisem prea mult să nu contez eu deloc, iar ceilalţi mereu. Fac terapie de trei ani, iar o perioadă am urmat şi tratament. Treptat, am reuşit să mă reechilibrez şi cred că cel mai important lucru a fost că cei pe care îi îngrijeam nu doar au înţeles prin ce trec, ci s-au mobilizat să mă ajute, la rândul lor,” povesteşte Raluca, 40 de ani.
 

Mitul nr. 2: „Eu nu las depresia să mă doboare!”

 
Depresia nu se instalează întotdeauna prin semne evidente, binecunoscute: apatie, tristeţe profundă, insomnie sau hipersomnie, modificarea apetitului alimentar şi a rutinei zilnice, plâns, gânduri negative, ideaţie suicidară, etc.
 
Depresia poate fi şi o alterare a calităţii vieţii prin pierderea plăcerii, tulburări de atenţie şi memorie, pesimism, lipsă de energie, dezinteres, pe fondul cărora funcţionăm, ne îndeplinim responsabilităţile zilnice, mergem la muncă, suntem disponibili pentru alţii.
 
Astfel arată ceea ce numim „depresie funcţională” şi se alătură alte mituri despre depresie („Eu nu pot avea aşa ceva”). Ea depăşeşte resursele noastre şi împinge deconectarea de sine până la limita în care aceasta devine o obişnuinţă. Practic, dacă ne-am reconecta şi am simţi toate emoţiile pe care le blocăm, ne temem că nu ne mai putem îndeplini sarcinile. Totul se rezumă la ce am de făcut şi nu la ce am nevoie.
 
„Insomia legată de consumul excesiv de cafea şi tutun, de lipsa de chef faţă de lucrurile care altădată îmi provocau plăcere, erau pentru mine semn de oboseală şi stres. Munceam în fiecare zi, timp de 12 ore zilnic, inclusiv în weekenduri. Era firesc să fiu stresat. Nu mă gândeam că acea copleşire pe care o resimţeam şi gândul că o să eşuez în tot ce îmi propun şi oricum nimic nu are sens, era o formă de depresie. Practic, nu mă interesa ce simt şi cum îmi este, dar aveam nevoie să fiu funcţional.
 
Am ratat un proiect important din cauza epuizării şi atunci am contemplat gânduri suicidare simţind că «nu sunt bun de nimic şi nu merit nimic». Sora mea a fost cea care m-a dus la psihiatru cu forţa aproape. Împreună cu soţul ei, au hotărât să intervină, să nu mă lase în ritmul în care trăiam. Probabil mi-au salvat viaţa. Am început să fac psihoterapie şi, cu sprijinul familiei, să îmi restructurez, treptat viaţa. Acum, după un an, realizez în ce fel trăiam şi ce consideram eu a fi «normalitate». Trăiam într-un mediu toxic în care speram chiar să fac performanţă. Acum am un job care poate fi uneori solicitant, dar în weekend ies cu prietenii, fac sport, plec la munte, citesc. Simt că exist, din nou,” povesteşte Marius, 33 de ani.
 

Mitul nr. 3: „Gândeşte pozitiv!” Îndemnul „gândeşte pozitiv” este la fel de util precum cel de a „nu te mai stresa”.

 
Gândirea pozitivă livrată intruziv de apropiaţi, familie, influenceri, speakeri motivaţionali funcţionează precum o reîntărire a faptului că este ceva în neregulă cu tine din moment ce nu reuşeşti să gândeşti pozitiv. Mai ales când te confrunţi cu depresia.
 
Să nu uităm că unul dintre aspectele dificil de tolerat în depresie sunt gândurile negative pe care părem să nu le putem opri. Iar dacă ele mă copleşesc, cum să gândesc pozitiv? Revenind la acest îndemn, el este oferit de cei cărora le lipseşte empatia şi compasiunea, incapabili să vadă perspectiva unei alte persoane, atunci când aceasta nu corespunde cu a lor.
 
Cel mai groaznic lucru pe care l-am auzit când traversam un episod depresiv, a venit de la mama, deranjată de faptul că eu aveam o energie scăzută, eram tristă tot timpul, plângeam mult şi pierdusem speranţa legată de viitor - «Eu nu cred în depresie!» mi-a strigat. Practic, era un soi de moft toată starea mea, iar eu eram o «persoană slabă», nu una puternică aşa, ca ea, cum îmi repeta mereu. Învăţăturile ei erau din registrul «Nu lăsa viaţa să te doboare/ Învaţă să gândeşti pozitiv/ Mişcă-te, nu sta acolo ca o legumă/ Mai termină cu prostiile din capul tău.». Inutil să spun cum mă simţeam după ce o auzeam. Practic, îmi repeta ceea ce învăţasem toată copilăria mea – să nu contez, să nu simt nimic deranjant pentru cei din jur, să nu mă fac de râs, să fiu puternică. Am încercat să mă sinucid la 21 de ani.
 
Am urmat tratament psihiatric şi am făcut psihoterapie. Acum, la 32 de ani, îmi dau seama că am avut norocul să ajung la oameni care mi-au arătat compasiune, grijă şi interes. Care m-au tolerat cu stările pe care le aveam şi nu m-au părăsit, nici acuzat când nu reuşeam în ceea ce lucram împreună. Azi sunt consilier datorită lor. Pentru că ştiu cât de important este să primeşti ajutor atunci când te simţi singur, o povară şi o dezamăgire pentru ceilalţi. Azi ştiu să am grijă de mine, să cer ajutor când am nevoie şi să îl ofer celor care se confruntă cu depresia,” povesteşte Anca.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările