Simona Amânar, fostă gimnastă: „N-am fost niciodată un sportiv comercial, dar am fost un lider“ INTERVIU

Simona Amânar, fostă gimnastă: „N-am fost niciodată un sportiv comercial, dar am fost un lider“ INTERVIU

Simona Amânar FOTO Getty Images

Medaliată cu aur la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, Simona Amânar spune că ceea ce a început în copilărie ca o joacă s-a transformat, prin muncă şi disciplină, într-o carieră prin care a reuşit să devină un model pentru generaţiile care au urmat.

Ştiri pe aceeaşi temă

Simona Amânar (căsătorită Tabără, 41 de ani) este una dintre cele trei piese care alcătuiesc imaginea perfectă pentru gimnastica românească: podiumul rezervat în întregime României în 2000, la JO de la Sydney, ocupat alături de Andreea Răducan şi Maria Olaru. Numele ei reprezintă astăzi o bornă în gimnastica mondială – una dintre cele mai complicate sărituri, pe care prea puţine sportive se încumetă să o facă. Fostă gimnastă şi actual cadru didactic la Universitatea de Vest din Timişoara, Amânar povesteşte ce sacrificii a fost nevoită să facă pentru succesul sportiv şi care sunt lucrurile cruciale din spatele unei cariere pline de performanţe greu de egalat. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, fosta sportivă explică regresul gimnasticii româneşti din ultimii douăzeci de ani şi îşi aminteşte de marile victorii de la campionatele europene, mondiale şi de la Jocurile Olimpice, precum şi de oamenii care i-au marcat cariera – de la familie la antrenori de excepţie.

„Weekend Adevărul“: Spuneaţi într-un interviu din urmă cu câţiva ani că familia a ales acest sport pentru dumneavoastră la vârsta de şase ani şi că la început aţi înţeles gimnastica doar ca un joc. Când aţi spune că aţi început să luaţi în serios acest sport şi să simţiţi dorinţa performanţei?
 
Simona Amânar: Într-adevăr, la început totul a fost o joacă, iar cu timpul această joacă s-a transformat în ceva serios şi am început să merg la competiţii, a început să-mi placă să concurez şi cel mai mult mi-a plăcut atmosfera din timpul concursurilor. Visul meu a fost să fiu selecţionată în echipa naţională, să particip la marile competiţii europene, mondiale şi la Jocurile Olimpice.
 
Dincolo de rolul iniţial de a vă înscrie la gimnastică, cât de important a fost sprijinul familiei de-a lungul carierei dumneavoastră?
 
Fără familie nu aş fi realizat nimic. Efortul şi sacrificiile făcute de către părinţii mei au fost poate cel puţin egale cu ale mele. M-am despărţit de ei la treisprezece ani, ne vedeam de două-trei ori pe an. Nu a fost uşor nici pentru mine, dar nici pentru ei.
 
În afara gimnasticii, cum aţi descrie anii copilăriei? Ce fel de copil era Simona Amânar?
 
Am fost un copil foarte muncitor, activ, energic şi ascultător. Acum sunt o femeie activă şi nu aş putea sta fără să muncesc. Sigur că totul se leagă de gimnastică, este sportul care m-a creat, care m-a făcut ceea ce sunt astăzi. Sunt destul de perfecţionistă – dacă mă angajez -într-un proiect nu concep să-l realizez doar de dragul de a fi făcut. La fel ca în cazul performanţelor sportive, îmi place să mă dedic total în ceea ce fac şi în viaţa actuală. Nu-mi plac jumătăţile de măsură.
 
FIECARE SĂRITURĂ ARE POVESTEA EI
 
Ce experienţă din această perioadă de început aţi spune că este cea mai importantă pentru dumneavoastră? Ce amintiri aveţi de la primele concursuri?
 
Fiecare competiţie are în spate o istorie, o poveste. Întreaga mea carieră este deosebită şi îmi doresc ca şi alţi sportivi să trăiască momentele pe care le-am trăit eu. Este minunat să fii de atâtea ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului unei competiţii majore, să auzi cum se intonează imnul ţării tale, să vezi drapelul României cum tronează peste alte drapele ale unor state mari, cu istorie, tradiţie, care sunt puteri economice. Nu pot spune că una dintre medalii reprezintă ceva aparte. Toate sunt munca mea, a antrenorilor – reprezintă mii de ore de antrenament, de -muncă, de disciplină. Poate că medaliile olimpice sunt primele care îmi vin în memorie. Faptul că sunt printre puţinele gimnaste din lume cu participare la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, cu aur de fiecare dată, îmi provoacă un sentiment deosebit, îmi creează ideea că munca mea a meritat, că în urma mea a rămas ceva deosebit pentru mine, familia mea şi pentru ţară.
 
Aveţi vreo amintire specială de la primele antrenamente?
 
La primele antrenamente m-au impresionat aparatale, dar cel mai mult m-a impresionat groapa cu bureţi. Îmi amintesc şi acum că la un antrenament i-am făcut o farsă antrenoarei. Ne-am ascuns în groapa cu bureţi şi am stat acolo câteva minute bune. Doamna a crezut că a greşit ora antrenamentului.
 
Aţi avut un antrenor care v-a marcat în perioada de la clubul Farul?
 
Fiecare dintre antrenorii de la club a avut un rol important şi ei m-au îndrumat în cariera mea sportivă. N-o pot uita pe prima mea antrenoare, Ileana Mihail, care m-a descoperit şi m-a selecţionat. Este poate omul care mi-a deschis ochii către gimnastică, o doamnă cu un caracter deosebit, pe care nu am să-l uit niciodată. Antrenorii Mirela Szemerjai, Mircea Frum şi Nicolae Forminte sunt cei care m-au pregătit pentru marea performanţă. Cu domnul Forminte am lucrat la club, după care am plecat împreună la lotul naţional unde am obţinut rezultate remarcabile împreună.
 
Cum aţi descrie relaţia pe care aţi avut-o cu Octavian Belu şi Mariana Bitang?
 
Am avut o relaţie bună cu toţi antrenorii mei – şi cu cei de la lot, şi cu cei de la club. Eu am fost întotdeauna o sportivă care n-a creat probleme, disciplinată, muncitoare, şi am fost mereu hotărâtă să dau tot ce am mai bun în mine. Plecam mereu cu gândul că voi câştiga. Aveam mereu încredere în ceea ce pot, în ceea ce reprezint. Prin prisma rezultatelor, fără echivoc, cei doi reprezintă apogeul performanţei. Nu cred că există în lume antrenori cu performanţele lor, cu atâtea medalii europene, mondiale şi olimpice, fără a mai pune la socoteală alte competiţii.
 
Cum aţi simţit de-a lungul carierei admiraţia românilor care urmăreau concursurile la care participaţi, dar şi aşteptările foarte mari pe care le aveau toţi cei din ţară, mai ales la Jocurile Olimpice?
 
Eu n-am fost niciodată un sportiv comercial, nu am încercat să-mi favorizez imaginea în media. De altfel, nici nu prea se putea până prin anii 1998-2000, dar nici ulterior. Mi-am păstrat modestia şi o fac şi acum. Eram mereu concentrată pe munca mea. Dar am simţit aprecierea, am simţit că sunt iubită şi că lumea aşteaptă mereu performanţă de la mine. Era şi normal, devenisem lider de echipă, eram un model pentru generaţiile care veneau din urmă.
 
DE PE BÂRNĂ LA CATEDRĂ
 
După retragerea din activitatea sportivă aţi devenit profesor la Universitatea de Vest din Timişoara. Care sunt cele mai frumoase momente din cariera dumneavoastră didactică?
 
Realizarea tezei de doctorat, munca alături de studenţi, relaţiile pe care mi le-am clădit cu colegii din mediul academic şi, în general, existenţa unui colectiv cu oameni extraordinari.
 
Sunteţi originară din Constanţa, dar acum locuiţi în Timişoara. Cum a fost adaptarea la noul oraş?
 
Amintirile copilăriei mă leagă de Constanţa, de oamenii de acolo, oameni care m-au sprijinit şi cu care am ţinut legătura în permanenţă atât timp cât am fost sportiv de performanţă, dar mai ales după ce am încheiat această activitate. Timişoara este oraşul unde nu m-am gândit niciodată că voi locui, dar odată înscrisă la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport de aici am descoperit un oraş deosebit, cu oameni minunaţi, care m-au adoptat extrem de repede. Apoi l-am cunoscut pe Cosmin, actualul meu soţ, împreună cu care am hotărât să ne stabilim aici. Acum, la aproape 12 ani de când sunt bănăţeancă, pot spune că am făcut alegerea cea mai bună.
 
În 2017, la botezul fiului dumneavoastră, spuneaţi că v-aţi dori să ajungă un sportiv de talie înaltă. Ce sporturi practică deja copiii dumneavoastră? V-aţi dori ca toţi să urmeze o carieră sportivă?
 
Mi-aş dori să mă urmeze unul dintre copii. Nu ştiu, însă, dacă va fi posibil – condiţiile sunt cu totul altele acum. Cel mare, Alexandru, se pregăteşte pentru admiterea la Facultatea de Medicină, Ştefania se joacă pe terenul de tenis, iar în cazul lui Tudor vom vedea, încă este micuţ – are doar patru ani şi jumătate.
 
Ce planuri aveţi pentru următorii ani?
 
Să-mi continui activitatea universitară şi să reuşesc să mai urc o treaptă, să-mi văd copiii mari şi sănătoşi, cuminţi şi să evolueze bine la şcoală, să am parte de sănătate şi de o familie cel puţin aşa cum a fost până acum. În plus, îmi doresc să reuşesc să evoluez – să mă achit cât mai bine de sarcinile asumate în cadrul Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, dar şi în cadrul Academiei Olimpice Române, unde deţin funcţia de preşedinte. În măsura în care voi fi solicitată şi voi putea, voi fi mereu lângă sportul românesc. 
 
FOTO Getty Images

„Gimnastica a trăit din inerţie mulţi ani“

 
Ca sportivă foarte tânără în acel moment, aţi resimţit în vreun fel impactul Revoluţiei din 1989 asupra sportului?
 
Nu, atunci nu am simţit, pentru noi lucrurile au funcţionat ca şi înainte. A apărut premierea în bani, dar ca mod de antrenament nu s-a schimbat nimic. Gimnastica, precum multe alte sporturi, a trăit din inerţie mulţi ani, după organizarea veche, până după ce m-am retras. Din punct de vedere financiar, lucrurile s-au schimbat, chiar dacă gimnastica nu a fost niciodată printre sporturile bănoase, doar că rezultatele noastre de excepţie ne-au asigurat pentru viitor un trai decent. Din păcate, ulterior s-a încercat să se facă performanţă în condiţiile organizării moştenite din vechiul sistem. Nu s-a investit la nivelul cluburilor, profesorilor, antrenorilor, bazelor de pregătire. Astfel, în timp, antrenorii au părăsit România, cluburile nu au mai deţinut condiţii optime pentru antrenament, mentalitatea s-a schimbat, iar rezultatele sunt pe măsura a ceea ce s-a făcut în ultimii douăzeci de ani. Sistemul sportului trebuie reorganizat, regândit, trebuie o politică naţională pentru dezvoltarea sporturilor olimpice care nu produc foarte mulţi bani, dar care pot aduce performanţă şi educaţie.
 
Aveţi o lungă experienţă de participare la concursuri de mare anvergură, de la campionate europene şi mondiale la Jocurile Olimpice. Pe lângă pregătirea sportivă, propriu-zisă, ce presupune pregătirea psihologică pentru participarea la astfel de competiţii?
 
Pregătirea psihologică fără găsirea liniştii interioare nu poate aduce rezultate, mai ales în acest sport. Aveam o relaţie deosebită cu familia mea, convorbirile telefonice cu mama îmi dădeau puterea să merg mai departe, să-mi doresc mereu să fiu prima. Relaţia din mijlocul echipei este un alt factor decisiv în realizarea performanţei – lipsa tensiunilor dintre fete era iarăşi un lucru esenţial. Tactica era mereu pregătită de Octavian Belu.
 
Unul dintre cele mai dificile elemente din gimnastica feminină vă poartă numele. Aţi putea explica pentru publicul larg ce presupune „săritura Amânar“ şi ce o face deosebită?
 
Este un moment de recunoaştere a muncii mele, a efortului meu şi a faptului că am lăsat ceva în urmă pentru totdeauna. Realizarea elementului „Amânar“ s-a făcut în timp îndelungat, prin muncă fantastică. Am creat ceva nou, ceva ce nu există în mod practic. Elementul a fost rodul muncii mele şi a antrenorilor. Teza mea de doctorat are, de altfel, acest element ca titlu. Realizarea unui element nou nu este un lucru uşor, dar atunci când vezi că după ani de zile se câştigă medalii olimpice prin acest element de către reprezentante ale celor mai mari puteri din acest sport înseamnă că ai realizat ceva unic, deosebit. Dacă stai să analizezi toate fazele săriturii, fiecare fază are rolul ei şi cea mai mică greşeală la una dintre ele poate duce la accidentare sau la o execuţie nereuşită. Din punctul meu de vedere, cea mai grea fază este aterizarea cu spatele la cal. Nu-i un lucru uşor, dar satisfacţia este enormă. Sunt mândră că „săritura Amânar“ are o valoare foarte mare în codul de punctaj, iar în momentul de faţă sunt tot mai multe gimnaste care execută această săritură.
 
 
(NE)ÎNCREDEREA ÎN PREZENT
 
Cum aţi caracteriza evoluţia gimnasticii româneşti în ultimii douăzeci de ani?
 
Din păcate, am asistat cu toţii la o evoluţie negativă, am fost mereu în regres. Sper ca printr-o viziune adaptată la etapa în care ne regăsim să putem redresa acest sport şi să revenim la un nivel înalt. Este, totuşi, foarte greu să spunem că mai putem deveni ceea ce am fost.
 
Ce aşteptări aveţi de la România la Jocurile Olimpice de la Tokyo?
 
Sper în rezultate cât mai bune, în obţinerea de medalii. Sunt optimistă – avem câteva sporturi la care putem obţine rezultate de excepţie. Mă bucur că văd tineri care apar, tineri de excepţie – cum este cazul la înot. Sper ca rezultatele de la Tokyo să aducă mulţumire atât în rândul sportivilor, cât şi al suporterilor. Sportivii prezenţi trebuie să participe acolo cu încrederea că pot deveni cei mai buni, să aibă la Jocurile Olimpice spiritul de luptă aprins şi să nu înceteze să creadă în ei, pentru că pot. Sper să auzim Imnul României intonat de câteva ori şi să ne clasăm la cât mai multe ramuri sportive între primii şase. 
 

CV

Aur la două ediţii ale JO

Numele
Simona Tabără (născută Amânar)
 
Data şi locul naşterii: 
7 octombrie 1979, Constanţa
 
Cariera
 
Şi-a început cariera de gimnastă la clubul Farul, sub îndrumarea antrenorilor Ileana Mihail, Mirela Szmerjai, Nicolae Forminte şi Mircea Frum, participând la concursuri de la vârsta de nouă ani. Debutul a avut loc în 1992, la Balcaniada de Gimnastică din Bulgaria, unde a obţinut medalia de bronz la individual compus.
 
A făcut parte din lotul naţional de gimnastică timp de nouă ani, fiind una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate gimnaste din România. A câştigat un număr impresionant de medalii, atât individuale, cât şi cu echipa, la campionatele europene şi mondiale, proba care a consacrat-o fiind cea de sărituri.
 
A participat la două ediţii ale Jocurilor Olimpice. În 1996, la Atlanta, a obţinut patru medalii: una de aur la sărituri; una de argint la sol; două de bronz la individual compus şi cu echipa naţională. În 2000, la Sydney, a devenit campioană olimpică după ce medalia de aur a Andreei Răducan a fost retrasă din cauza unui scandal de doping. 
 
Locuieşte în: Timişoara

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările