Portretul lui Anghel Iordănescu: „Îşi pune uşor planurile în aplicare, trecând la nevoie peste orice!“

Anghel Iordănescu este în acest moment cel mai hulit personaj din fotbalul românesc şi destule lucruri inedite ies la iveală din trecutul său.

Cartea „Păpuşarii”, apărută la Editura Cartea Românească, în anul 1984, ne introduce în culisele fotbalului românesc din „Epoca de Aur”. Printre personajele evocate se numără şi selecţionerul Anghel Iordănescu, la vremea respectivă atacant al clubului Steaua.

Iată cum este creionat portretul lui Anghel Iordănescu în cartea respectivă, scrisă de celebrul Constantin Teaşcă:„Primul care îşi asumă «răspunderea» continuării degringolandei este Iordănescu. El refuză să joace cum i se cere, monopolizează toate fazele păstrând exagerat balonul şi insultă pe toţi care nu-i dau mingea. Aici Iordănescu se dovedeşte un abil dezorganizator. Fiind un tip inteligent, el îşi pune uşor planurile în aplicare, trecând la nevoie peste orice”.

Un meci dintre FC Galaţi şi Steaua Bucureşti evocă un alt episod controversat din cariera de jucător a lui Anghel Iordănescu, existând aluzii la faptul că el şi căpitanul Stelei de atunci, Liţă Dumitru, nu şi-ar fi apărat mereu corect şansele. “(…) Şi aşa ajungem să asistăm stupefiaţi – noi şi un stadion plin ochi – la cel mai plastic exemplu de călcare în picioare a eticii, al neruşinării, obrăzniciei şi al trişajului cu ocazia meciului cu FC Galaţi, jucat în chiar curtea noastră! (…) Pentru mulţi dintre noi, istoria acestui meci rămâne o pagină ilustră de ce înseamnă forţa publicului şi teama jucătorilor de a-şi pierde «sănătatea» într-un eventual dialog contondent cu cei ce plăteau suculent spectacolul şi nu mai răbdau simulacrele. Pentru cei ce n-au văzut jocul, dar mai ales pentru toţi aceia care nu au cunoscut culisele, las tiparului o parte din adevărul adevărat al mascaradei. Sălceanu, de la Galaţi, şi Fl. Dumitrescu, de la noi, au fost cândva servanţi ai steagului dinamovist. (…) Gurile rele spun că un emisar de încredere al dunărenilor şedea la meci în tribuna a II-a, ca Hristos între tâlhari, între soţiile a doi jucători înrudiţi ca naş şi fin, şi că «argumentele» erau depozitate într-un frigider. De fapt, le avea într-o mapă diplomat! Numai că eu mă uitam de jos, de pe bancă, la omul care ţinea între picioare desaga cu sunători şi-mi filtram simţămintele. Căci unele dintre preocupările preopinenţilor le cunoşteam de la sursă (mai bine zis de la alţii din Galaţi, care nu acceptau aceste îndeletniciri), însă nu puteam să acţionez, fiindcă în situaţii similare nu infractorii dispăreau, ci cei cu vocabular neadecvat vedetelor-trişori erau ascunşi. Aşa că la acest recital-şuşanea nu-mi mai îmbrac obişnuita haină de galeră, treningul, ci cobor în cuşca patimilor ca la înmormântare, cu cravata la gât. Gata de plecare, după mascaradă, direct acasă. (…) În minutul 2 al meciului, în timp ce fluvialii primeau o minge de la Dumitru (daltonist, confundase culorile) şi se îndreptau la pas spre ţinta noastră, ca prin farmec, unii dâmboviţeni o luau la fugă în alte direcţii. Ce putea să se întâmple altceva decât să fim repede conduşi cu 1-0! (…) Gălăţenii primeau întruna balonul când de la ai lor, când de la unii de-ai noştri şi uite-aşa apare începutul sfârşitului: marcăm cu toţii şi golul doi… evident, tot în poarta noastră, când cronometrul scria minutul 8! De data asta, ca la un semnal, tribuna întâi şi-a întors ostentativ privirile cu glas cu tot spre tribuna oficială… iar tribuna a doua, a proletarilor, în vârful picioarelor, tropăind pe gradene şi cu mâna pâlnie la gură, strigau congestionaţi: «Hoţilor… vânduţilor… Teaşcă bişniţarul… huooo!». Calm, mă ridic din sarcofag şi mă opresc la gard, unde explic mulţimii despre ce e vorba şi, ca la o comandă, din doi paşi toţi sunt jos, gata să escaladeze gardul. (…) Vigu iese atunci din dispozitivul fundaşilor, unde era băgat la mijloc, şi avansează în vârful atacului, iar Iordănescu, transformat în jucător adevărat de furia mulţimii, se coalizează cu aceştia şi prompt întorc partida pe dos. Adversarii, văzându-se egalaţi rapid, nu-şi cred ochilor…Frica păzeşte pepenii, spune un proverb bătrânesc şi înţelepciunea lui se adeverea”.

Cine a fost Constantin Teaşcă?

„Piticul“ a fost un antrenor recunoscut pentru metodele sale spartane de pregătire, alergându-şi de multe ori fotbaliştii cu saci de nisip în spinare sau cu greutăţi şi lanţuri legate de glezne. „Piticul“, „T.T.“, „Micul Napoleon“. Pe scurt, Constantin Teaşcă, unul dintre antrenorii de legendă ai fotbalului românesc. Fostul ziarist şi vicepreşedinte al FRF, Mihai Ionescu, îl caracteriza ca fiind un „personaj pitoresc, controversat, cu un comportament imprevizibil, cu un debit verbal vulcanic, agitat în mişcări, complexat de înălţimea lui, spontan, sclipitor, mereu în căutare de idei noi, întotdeauna greu de convins că n-are dreptate, dar mai ales devotat până la sacrificiu meseriei de antrenor”. Ca antrenor de club n-a fost deloc statornic. Motivul? Pe de o parte, se spune că cerea întotdeauna mai mult decât puteau da fotbaliştii, iar pe de altă parte metodele sale „spartane” îi determinau deseori pe jucători să facă front comun împotriva sa, conflict ce era adesea rezolvat de conducătorii echipelor prin renunţarea la tehnician. Printre metodele sale uzuale se numărau antrenamente cu mingi medicinale şi săculeţi de nisip legaţi de gleznele fotbaliştilor. În afara gazonului, Teaşcă avea deseori obiceiul de a-i aştepta pe „consumatori" cocoţat în pomii din preajma cârciumilor, pentru a realiza flagrantul.  Pe la toate echipele pe unde a fost, Teaşcă a avut probleme mari cu liderii.