„Nadia e înfierbântată!” Azi se împlinesc 40 de ani de când fosta mare campioană a schimbat istoria gimnasticii. Mărturisiri de la cel mai important moment

Azi se împlinesc 40 de ani de la momentul în care Nadia Comăneci a obţinut prima notă de 10 din istoria olimpică a gimnasticii, la Montréal, în Canada, după prestaţia perfectă de la paralele. Afişajul nici nu era programat să arate nota maximă, aşa că pe ecran a apărut 1.00.

„Olimpiada Nadia Comăneci“. Aşa a denumit presa internaţională întrecerile 1976. Graţie evoluţiei sale excepţionale, gimnasta din Oneşti, născută la 12 noiembrie 1961, a fost recunoscută drept vedeta incontestabilă a ediţiei găzduite de Montréal. Povestea celei care a sfidat regulile de până atunci ale gimnasticii începea la sfârşitul anilor '60, în oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Oneştiul de astăzi. Descoperită de Marcel Duncan, Nadia obţinuse primul ei succes major în 1975, la Campionatele Europene de la Skien, Norvegia, când a cucerit trei medalii de aur şi una de argint. În 1976, Şcoala Sportivă din oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, condusă de Béla Károlyi, a câştigat din nou titlul de campioană naţională, astfel că Nadia şi colegele sale ar fi trebuit să reprezinte România la Jocurile Olimpice de la Montréal. Numai că, în culise, se decisese altceva. „La trei zile după Campionatele Naţionale, am primit un formular oficial pentru Jocurile Olimpice de la Federaţia Română de Gimnastică. Formularul conţinea lista fetelor ce urmau să concureze la Montréal – patru de la Dinamo şi trei de la Oneşti, una dintre ele fiind Nadia”, a dezvăluit ulterior Béla Károlyi. După zile întregi în care s-a tot plimbat pe la Ministerul Învăţământului şi pe la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, antrenorul a obţinut o concesie: selecţia urma să se facă în urma unui concurs între Dinamo şi Oneşti. Până la urmă, acesta n-a mai avut loc pentru că, la o vizită neanunţată în sală a prim-vicepremierului Ilie Verdeţ – care-l simpatiza pe Károlyi –  gimnastele de la Dinamo au fost de negăsit, fiind la ştrand. În consecinţă, tehnicianul care avea 34 de ani la vremea respectivă a fost desemnat să alcătuiască şi să pregătească lotul olimpic feminin. După o săptămână de antrenamente, Béla Károlyi a selecţionat şase gimnaste de la Oneşti şi două rezerve de la Dinamo. În februarie 1976, Nadia şi colegele ei au mers în Canada, pentru un meci bilateral cu echipa acestei ţări. Găzduită de un patinoar transformat într-o sală cu 12.000 de locuri, din Kitchener, lângă Toronto, întâlnirea s-a încheiat cu victoria clară a României. Puţină lume ştie că, de fapt, Nadia a primit încă de atunci nota 10. Şi nu o singură dată, ci de şase ori. Mai mult decât atât, ea obţinuse aceeaşi notă maximă şi la Campionatele Naţionale din 1975. Totuşi, Béla Károlyi punea aceste note pe seama arbitrajului generos: „Notele mari, decarii, mă interesau doar în măsura în care, prin vâlva stârnită, micşorau decalajul de reclamă dintre fetiţele noastre şi gimnastele ultraconsacrate ca Turişceva sau Korbut”.

„10? Ce-i asta? Vreau nota Nadiei”

La Montréal, însă, situaţia era cu totul alta. În joc erau medaliile olimpice. Şi nimeni nu se gândea că, în condiţiile în care miza era uriaşă, o gimnastă poate să-şi învingă emoţiile şi să fie perfectă. Minunea s-a petrecut însă în concursul pe echipe, pe 18 iulie. Fetele noastre concurau la paralele, iar Nadia şi-a făcut exerciţiul ca la carte. Sala a răsplătit-o cu aplauze. Apoi, s-a retras cuminte lângă antrenorii şi colegele ei. Toţi aşteptau nota. Pe tabela electronică a apărut 1.00, spre uluiala tuturor. Béla Károlyi s-a îndreptat spre juriu pentru a cere explicaţii. Momentul a fost descris astfel: „Scuzaţi-mă, am spus, este foarte important pentru mine să ştiu nota Nadiei. Şi atunci, un membru suedez al juriului, foarte agitat, mi-a arătat cele zece degete ale mâinilor. 10? Ce-i asta? Vreau nota Nadiei, am strigat nedumerit. Şi atunci am auzit vocea crainicului: Doamnelor şi domnilor, pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice, Nadia Comăneci a obţinut nota 10!”. Iar delegaţia României obţinea cea dintâi medalie la ediţia din 1976: argintul. „Echipa română de fetiţe-flori - 15 ani şi jumătate medie de vârstă - a eclipsat Uniunea Sovietică, care a obţinut, totuşi, aurul. Gimnastica olimpică, iată ceva minunat. Cu Nadia Comăneci este, cât se poate de simplu, artă”, scria trimisul special al revistei „L'Éxpress”.

„Nadia e înfierbântată de efort”

În cartea sa „Nadia”, Ioan Chirilă a descris cele 20 de secunde rămase antologice. „Nadia s-a pregătit de atac. Pare încruntată. Şi-a ţuguiat buzele. (Un copil îmbufnat.) Atacul se produce pe neaşteptate. Bara, curăţată tot de Mariana, tresaltă. I se aud încheieturile. Duelul e aprig. Paralele nu vor să cedeze. Un ochi atent le-ar putea surprinde vibraţiile aspre. Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect. Coboară rapid, într-o volută, evitând şocul cu paralele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei. Părul fetei arde vâlvătăi, scăpat din strânsoarea codiţei de cal. Marta priveşte cu admiraţie, ca şi cum nu ar fi în cauză, looping-urile acestui mic avion cu reacţie. Károlyi a şi parcurs mental tot exerciţiul. Aşteaptă, fără respiraţie, aterizarea. (Pentru că aterizarea e singura care mai poate ciunti acest exerciţiu de geometrie pură, cu intrări şi ieşiri din orbită calculate până în umbra secundelor.) Zbor final! Stop!! Urale!!! «Publicul simte, uneori, mai bine». Nadia e înfierbântată de efort. Pentru ultima oară în această seară obrajii ei sunt rumeni. Toate camerele TV o fixează. Viteza succedării planurilor e o dovadă a faptului că regizorul pare obsedat de prim-planul fetiţei. Nadia aşteaptă. Dorina îşi frânge mâinile, de nerăbdare. Mariana se întoarce cu spatele, de emoţie. Gabriela îşi presează tâmplele, ca şi cum ar fi cuprinsă de migrenă. «Şi deodată - cum avea să scrie mai târziu Karolyi - s-a prăbuşit Niagara peste sala Forum. Ultimul lucru pe care l-am văzut clar a fost apariţia notei pe tabela electronică, adică acel 1.00 - din lipsă de prevedere - care a făcut înconjurul lumii, exprimând, parcă, revolta omului împotriva tehnicii atotstăpânitoare. Apoi totul s-a transformat într-un tumult. Fotoreporterii n-au mai respectat consemnul şi au invadat sala. Vladislav Rastorski, antrenorul Ludmilei Turişceva, aplauda din fotoliul lui, cu jovialitatea sa de om incapabil de invidie. Nadia a ieşit, în sfârşit, din carapacea sa şi a ridicat braţele sus, oferind fotoreporterilor şi operatorilor cea mai adevărată imagine a victoriei»”.

Evoluţiile Nadiei au făcut ca interesul pentru concursul feminin de gimnastică să fie imens. Cu toate că sala în care s-a desfăşurat avea 16.000 de locuri, biletele s-au găsit foarte greu, pe piaţa neagră ele vânzându-se şi cu 200 de dolari, adică de 20 de ori preţul oficial! Nadia a obţinut apoi alte şase note de 10, cucerind titlul olimpic la individual compus, paralele şi bârnă, precum şi medalia de bronz la sol. Presa din întreaga lume s-a întrecut în a găsi metafore prin care să descrie evoluţiile româncei.  „Calificativul maxim obţinut de Nadia Comăneci deschide o epocă nouă în istoria gimnasticii mondiale. De acum încolo se va vorbi despre gimnastica dinainte şi de după Nadia Comăneci”, concluziona „Daily Mirror”. Punctul pe „i” l-a pus însă Jacques Beauchamp, în „Journal de Montréal”: „Întrebată fiind după unul dintre numeroşii «zece din zece», Nadia le-a răspuns celor care doreau să-i afle proiectele de viitor: «Voi continua să muncesc căci sper să obţin rezultate şi mai bune». Ce părere aveţi de acest răspuns? Această dorinţă de a face şi mai mult, după ce ai atins perfecţiunea, este o lecţie pentru noi toţi, sportivi sau nu! Şi incomparabila domnişoară a declarat asta fără ezitare, cu simplitate, cu modestie. M-am gândit atunci la alte «glorii ale sportului» care n-au realizat nici jumătate, nici o treime din ce a izbutit această fetiţă şi care se cred buricul pământului”. Performanţele Nadiei Comăneci i-au adus o mare popularitate şi în ţară, unde fabrica de păpuşi de la Arad a lansat păpuşa „Nadia”, care a avut un mare succes în epocă. De asemenea, la revenirea de la Montréal, autorităţile comuniste au organizat un mare spectacol la Sala Polivalentă, unde Nadia Comăneci a fost felicitată personal de Nicolae Ceauşescu şi declarată „Erou al muncii socialiste”, cel mai tânăr român care a primit această distincţie. Drept recompensă, Nadia Comăneci a primit 100.000 de lei şi o maşină Dacia.

„Nu se mai pomenise aşa ceva în gimnastică”

Anca Grigoraş, o gimnastă cu patru ani mai mare decât Nadia Comăneci, care făcuse parte şi din lotul deplasat de România la Jocurile Olimpice de la München, din 1972, a fost martor ocular la evenimentul din 18 iulie 1976. „Prima notă de 10 a fost un moment unic. Când eşti martorul unui asemenea eveniment, simţi că nu ai trăit degeaba în viaţă. Toţi ne aşteptam la o notă mare. Nadia făcuse perfect exerciţiul de la paralele. Îmi amintesc că era o linişte perfectă în sală, erau 18.000 de spectatori, dar nu se auzeau decât bliţurile fotografilor. Parcă, nu ştiu, exista o presimţire că urma să se întâmple ceva. Când a apărut nota 1.00, a fost întâi un murmur, apoi au început aplauzele. Nadia s-a întors de câteva ori să salute publicul, dar aplauzele o chemau încontinuu. Nu se mai pomenise aşa ceva în gimnastică până atunci, manifestările de bucurie erau mai limitate. Trebuia să te comporţi ca o domnişoară, să te prezinţi, făceai exerciţiul, te înclinai uşor la final şi asta era. Nadia însă ieşise din orice tipar”, a povestit actuala antrenoare federală.