INTERVIU Laura Badea, scrimeră: „Am început să fac performanţă cu «Cei trei muschetari»“

INTERVIU Laura Badea, scrimeră: „Am început să fac performanţă cu «Cei trei muschetari»“

Zâmbetul de campioană al Laurei Badea trădează nostalgia pentru planşa de scrimă FOTO: Marian Iliescu

Scrimera Laura Badea (42 ani) povesteşte despre cât a însemnat educaţia primită în sălile de sport în cariera şi viaţa sa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Timp de nouă ani, nu a mai ţinut în mână floreta. Iar acum câteva zile, când şi-a pus echipamentul, parcă a simţit un fior al nostalgiei. „Încă îmi mai merge braţul“, ne-a spus, dar având convingerea că atunci când faci un sport de performanţă, n-ai cum să-l uiţi, e ca mersul pe bicicletă. Până să ajungă pe treptele podiumului la scrimă, Laura Badea s-a visat, pe rând, Cristian Gaţu, Nadia Comăneci şi D’Artagnan. Vorbeşte cu veneraţie despre „mamele de la antrenament“ şi îşi aminteşte că, în anii copilăriei, în ciuda programului încărcat, nu a uitat să se joace. Din biroul de la Comitetul Olimpic Sportiv, scrimera povesteşte despre cum a împăcat timpul petrecut pe planşa din sala de sport cu orele de curs, momentele de vârf din cariera sa şi oamenii care au contat atât de mult în succesul ei.

„Weekend Adevărul“: Aţi fost nelipsită din sala de sport încă din copilărie.
Laura Badea:
A fost mai mult o conjunctură. În perioada comunismului, fiecare şcoală era axată pe câte un sport, iar la şcoala noastră se practica handbalul – aveam şi un teren amenajat în curtea şcolii. Era aproape imposibil să nu faci sport atunci, să nu dai normele. Era parte din educaţia noastră. Aşa că am făcut handbal, iar o perioadă m-am antrenat şi pentru atletism.

                                                            1996, Atlanta, SUA. Singura medalie de aur la floretă, individual,
                                                                                din istoria scrimei româneşti merge la Laura Badea

Ce poziţie aveaţi în teren?
Eram portar. Dar îmi plăcea să dau şi la poartă! Fiindcă mă visam Vasile Stângă ori Cezar Drăgăniţă, ei erau idolii mei. Pe atunci, nici nu aveai la ce să te uiţi la televizor. Dădeau şi foarte mult sport, iar echipa de handbal masculin era renumită – cu Cristian Gaţu, Cornel Oţelea. 

Cum aţi ales handbalul?
Îţi explicau profesorii de sport care erau paşii, tehnica şi, din toate, îţi alegeai unul care simţeai că ţi se potriveşte. Eu am avut un mare respect pentru profesoara noastră de atunci, doamna Harcolea, care avea acelaşi statut în cancelarie ca profesorul de matematică. Cred că, pe vremea aceea, educaţia fizică era considerată la fel de importantă precum matematica sau limba română. La sfârşitul anului, spre exemplu, când se făcea premierea celor mai buni la învăţătură, se făcea şi la sport.

Gustul victoriei şi legile lui Newton
Aţi fost cea mai bună elevă la sport?
O! Nu, nici vorbă! La început eram foarte reticentă. Îmi plăcea mult să fac sport, însă nu aveam o mobilitate anume, nu aveam calităţi motrice deosebite, aşa că nici nu am ieşit în faţă de multe ori. M-am remarcat doar pentru că mi-am dorit să mă antrenez şi să fac performanţă.

Copilăria dumneavoastră este strâns legată de sport. La şcoală aveaţi vreo materie preferată?
Îmi plăcea fizica. Diriginta, care era profesoara de fizică, îmi spunea mereu să mă îndrept către asta, mai ales că înţelegeam repede şi aveam note mari. Dar, pentru că am prins gustul victoriei şi pentru că plecam în străinătate, că puteam să văd şi altceva decât ce vedeam în ţară, întâlneam oameni noi, eram din ce în ce mai atrasă de sport.

Aţi rămas la scrimă.
Mi-a plăcut. Dar e greu de spus dacă asta mi-am dorit să fac de la început. Oamenii cu care am lucrat au contat enorm. Doamnele cu care am început scrima, Rodica Popescu şi Maria Vicol, au fost cele care m-au îndrumat, care m-au învăţat cum pot să progresez. Mi-au fost „mamele“ de la antrenament. Desigur, au fost şi foarte exigente. Nu vă gândiţi că ne mângâiau pe cap şi ne vorbeau frumos. De foarte multe ori ne certau, şi meritam să ne certe.

Chiulea de la scrimă pentru gimnastică
De ce vă certau?
Păi, era normal! Că nu făceam ce ne spuneau. Şi noi, ca toţi copiii, voiam să copilărim, să ne jucăm altceva decât ce făceam la antrenamente. În momentul în care intri într-o sală de sport, trebuie să fii disciplinat. Până te educi un pic, până înţelegi ce vrea antrenorul de la tine, e o perioadă când eşti mai rebel. Şi, când vedeam că ne certau, eu le ziceam părinţilor mei că mă duc la antrenament, dar mă opream la sala de gimnastică, întrucât era lângă sala de scrimă, şi mă uitam la ce fac fetele. Fratele meu mă aştepta tot timpul după antrenament şi, ca să arăt că munceam, mă dădeam cu apă pe faţă să par transpirată. Până la urmă s-au prins şi am avut o discuţie serioasă cu tata.

 
 

Are doctoratul în sport

Numele: Laura Gabriela Badea-Cârlescu
Data şi locul naşterii: 28 martie 1970, Bucureşti
Starea civilă: căsătorită, are o fiică – Maria (11 ani)
Studiile şi cariera:
- A început scrima la Clubul Sportiv Şcolar nr. 1 din Bucureşti.
- A cucerit titlul olimpic la floretă, individual, în 1996 (Atlanta). Are şi o medalie de argint (1996) şi una de bronz (1992, Barcelona), ultimele două cu echipa.
- În 1988, a absolvit Liceul 17 „Emil Racoviţă“, din Bucureşti
- La Campionatul Mondial a ocupat locul 1, la individual, în 1995 (Atena), şi cu echipa de floretă, în 1994 (Haga).
- Este absolventă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, iar în 2008 şi-a luat doctoratul în sport.
- În 2000, a primit Ordinul Naţional „Pentru merit“, în grad de comandor şi Ordinul „Meritul Sportiv“, clasa I, în 2004.
- Este locotenent în rezervă.
- Vorbeşte fluent engleza, italiana, franceza şi rusa.
- Din 2005, ocupă funcţia de vicepreşedinte al FR de Scrimă.
Locuieşte în: Bucureşti

 


Era aşa seducătoare gimnastica?
Era foarte frumos, da. Nu vă place? Eu m-aş uita şi acum la gimnastică şi la patinaj ore întregi! Vedeam antrenoarele cum le explică fetiţelor, care erau foarte graţioase. Păi, pe vremea mea, orice fetiţă se visa Nadia! La joacă, mergeam pe bordură şi ne credeam pe bârnă. Iar pe bara unde se bătea covorul, noi evoluam la paralele! Dar eu aveam pe atunci 13 ani, eram deja prea mare pentru a face gimnastică.

Nu v-au lipsit jocurile din faţa blocului?
Ne jucam mereu, cât apucam, chiar dacă aveam un program mai încărcat. În pauze, tot timpul ne jucam „Frunza“!

Un fel de „Păsărică, mută-ţi cuibul“?
E mai complicat. Se făcea un careu cu buline şi erau două echipe şi fiecare trebuia să ajungă în „casa“ celeilalte echipe şi să calce frunza. Era şi periculos, că alunecam pe ciment şi ne făceam o grămadă de julituri în genunchi. Am jucat şi fotbal, nici nu conta dacă erai fată sau băiat. Cred că am avut o altfel de copilărie, mult mai frumoasă.

Cunoaşteţi patru limbi străine, printre care şi rusa. Nu mulţi au îndrăgit-o…
N-aveam încotro, trebuia să o învăţăm. Apoi, a început să-mi placă şi eram chiar foarte bună! Franceza o ştiam mai puţin, doar câţiva termeni, fiindcă la concursurile internaţionale de scrimă franceza e limba oficială. Ulterior, am învăţat-o la Institutul Francez, pentru că îmi trebuia la Federaţia Internaţională de Scrimă. O colegă care are fiica la facultate în străinătate îmi povestea de curând cum foarte mulţi studenţi de acolo se înscriu la cursurile de rusă. Cine ştie, poate încet-încet o să revină şi la noi... (râde)

„Nu ni s-au făcut concesii la şcoală“

La 13 ani, aveaţi deja câteva premii câştigate la scrimă.
Aveam, la nivel de juniori, câteva premii bune, dar îmi doream mai mult. Pe la 12 ani jumate, am concurat împotriva unei colege de-a mea, Ioana Ionescu, în semifinală. Eu m-am bucurat, nici n-am mai tras în finală, am câştigat locul II, după care m-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că am greşit. Îmi plăcea să mă autoanalizez şi să-mi propun obiective pe termen scurt şi mediu. Şi atunci mi-am spus că trebuie ca eu să fiu mereu pe prima treaptă, să nu mă mai învingă Ioana, care era foarte ambiţioasă. Atunci am început să citesc şi Alexandre Dumas. Am început să fac performanţă cu „Cei trei muschetari“.

22 iulie 1996. La Atlanta, sus, în aer
Vă motiva?
Da, destul de mult. Şi atunci am început să mă antrenez şi mai mult, de trei ori pe zi. Mă trezeam foarte devreme, mergeam şi mă antrenam în Tineretului o oră, de la 7.30 la 8.30, mă duceam în Floreasca, la un alt antrenament, şi făceam şi acolo o oră jumătate şi apoi mergeam la şcoală. Iar după ore, mai mergeam încă o oră la scrimă. Ştiam doar casă, şcoală şi antrenament. Acum, gândindu-mă înapoi, nu cred că aş mai putea să mă antrenez atât, dar anul acela a contat foarte mult.

Era o diferenţă în clasă între dumneavoastră şi ceilalţi colegi?
Nu, pentru că toţi făceam sport. E adevărat că unii au ajuns să facă performanţă, alţii au mers doar la câteva campionate naţionale, dar nu eram trataţi diferit. În anii de liceu – eu am făcut la actualul Liceu 17, „Emil Racoviţă“–,  în clasa a IX-a şi a X-a, am avut menţiune. Apoi, am început să plec foarte des în cantonamente, ajunsesem să lucrez şi în lotul naţional şi nu mai ajungeam la toate orele. Profesorii erau mai îngăduitori, dar nu în sensul: „A, tu eşti sportivă, ia un 5, să treci!“. Nu! Aveam de învăţat câteva capitole bune şi trebuia să ştiu. Nu ni s-au făcut concesii la şcoală. La atletism, spre exemplu, în afară de probele de la sport, cu săritură la groapă, în lungime, dorsală şi ventrală, cum sărea doamna Iolanda Balaş, garduri, dacă nu făceai şi cele patru subiecte în scris, nu luai examenul.

Se spune că e nevoie de nervi tari pentru a face scrimă.
Eu aş spune că trebuie să fii echilibrat. Să alegi soluţia cea mai bună la momentul respectiv. Prima repriză se termină destul de repede, în cinci minute. În aceste minute, trebuie să dai cinci tuşe. Adversarul este şi el pregătit. Pentru că nu vei întâlni adversari mai slab pregătiţi. În momentul când valorile sunt egale, din punct de vedere fizic, contează psihicul. Să nu pici în partea cealaltă, să nu fii supramotivat, pentru că atunci emoţiile te copleşesc.

22 noiembrie 2000. Laura Badea e înaintată în grad
Nu e greu să nu vezi ochii adversarului?
Îi vezi! Depinde de tine unde te uiţi. Aşa este şi când te întâlneşti cu cineva, poţi să te uiţi în ochii interlocutorului sau să ţii capul jos şi să vorbeşti. Şi e important să te uiţi, să-l urmăreşti, pentru că ochii îl trădează, vezi imediat că reacţionează şi imediat te sesizezi. ;

„Îmi plăcea să mă antrenez cu băieţii“

Vă priveau altfel prietenii când aflau că faceţi scrimă de performanţă?
Poate la liceu aveam un avantaj asupra băieţilor că eram mai agresivă şi nu reuşeau să se ia de mine. (râde)
Mie oricum îmi plăcea să mă antrenez cu băieţii, am învăţat foarte multe de la ei. Pentru că ei le sunt superiori fetelor la mai multe capitole – mă refer la scrimă! –, îmi ridicau tot felul de probleme şi, astfel, nu stagnam, evoluam. Aşa o vedeam şi pe Gabriela Szabo, care avea un partener băiat cu care se antrena şi care o motiva permanent, o obliga să se autodepăşească.

„E important să citeşti când te antrenezi“
Băieţii au o „inteligenţă motrică“?
Vorbesc în teza mea de doctorat despre „Contribuţii la clarificarea raportului dintre inteligenţa motrică şi capacitatea de efort în scrima de performanţă“. Nu, inteligenţa motrică o au toţi sportivii de mare performanţă, pentru că ea este componenta inteligenţei generale. Trebuie să ai şi motricitate, şi inteligenţă. Să găseşti procedeul corect, la momentul oportun, şi să poţi să-l aplici. Dacă nu reuşeşti, n-o să poţi să aplici tuşa pe care ţi-o doreşti.

28 august 1999. Laura Badea şi Adrian Cârlescu, la cununia civilă
Aţi avut o revelaţie atunci când aţi început să buchisiţi pentru lucrare?
Bineînţeles, îţi dai seama că puteai fi mai bun. E important să citeşti când te antrenezi, iar domnul Epuran face referinţe foarte bune în cărţile sale. La fel de importanţi au fost oamenii pe care i-am avut în facultate, doamna Iota la igienă, domnul Alexandrescu la biologie, oameni care ne-au învăţat şi care au vrut să rămânem cu nişte cunoştinţe după ce am absolvit. Când eşti mic, nu îţi dai seama.

Au fost momente când aţi vrut să vă opriţi?
Mereu sunt astfel de momente.

Ce v-a determinat să continuaţi?
Încrederea că pot să fac mai mult data viitoare, deşi nu tot timpul se materializa. Voiam să ies de pe planşă mereu învingătoare. Aveam o voinţă anume şi mă ajuta şi tehnica. Recent, am fost în sala de scrimă cât a fost fetiţa mea în vacanţă şi chiar am luat lecţii de la fostul antrenor, domnul Oancea. Am fost surprinsă că încă îmi mai merge braţul. Şi de nouă ani nu m-am dus în sala de scrimă să mă antrenez! E adevărat că obosesc mai repede, e vârsta...

Mai bună decât Reka Szabo
Aţi câştigat cam tot ce se putea câştiga. Există, totuşi, un regret?
Nu e legat de scrimă. În afară de campioană mondială universitară, unele premii le-am câştigat de două ori, altele de trei. Regretul este mai mult personal, că nu i-am putut avea pe ai mei o perioadă mai lungă lângă mine. Pe tata, care a avut mereu încredere în mine şi care spunea că voi fi mai bună decât Reka Szabo – ea era pentru mine un model –, l-am pierdut la o lună după Jocurile Olimpice din ’92, iar pe mama în ’97. Mi-au lipsit de foarte multe ori. Dar, în sport, nu, nu am niciun regret. Dacă m-aş apuca din nou să fac scrimă, aş face la fel.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: