Viaţa într-o găleată

Prima „găleată“ din viaţa mea a fost în Bucegi. Am urcat pe la Valea Cerbului, cu un rucsac greu-greu în spinare. Drumul, ca viaţa. L-am început cu zâmbetul pe buze, în pas vioi. Eram copiliţă şi simţeam muntele pentru prima dată.

Până la zidul de piatră, deja picioarele nu mă mai ascultau. Raniţa, o stâncă urcată de uriaşi în cârca mea. Tot corpul îmi cerea să mă opresc. Mintea însă mă împingea mereu înainte. „Găleata“, un perete de cremene, rămas, poate, din povestea voinicului. Pe aici a fost fugărit de Ghionoaia şi zidul s-a ridicat din pieptenele fermecat aruncat de voinic. Niciodată până atunci nu mai făcusem un aşa efort. Niciodată nu mă rugasem de tot corpul meu, de fiecare fibră din el, să mă împingă înainte.

Tot ceea ce îmi doream era să ajung pe creastă, să ating vârful. Şi am ajuns. Dar, când mă aşteptam să văd zarea din toate părţile, privirea mi s-a oprit în alt zid de cremene. Am fost cuprinsă de disperare. Bucuria de la începutul drumului s-a transformat în ură. O ură pură. Uram fiecare piatră, fiecare centimetru de cărare, uram marcajul pe care trebuia să îl caut. Uram aerul rece, izvorul, rucsacul.

Dar, la fel ca în basm, mi-a fost trimis un semn. Undeva, la câteva zeci de metri, două capre negre îşi împărţeau împărăţia muntelui. Am rămas mută, nemişcată în faţa unei asemenea minunăţii. Toată oboseala mi s-a scurs de pe creştet, de pe mâini, trup, prin picioare, direct în pământ. Locul ei a fost luat de un sentiment dulce, de o emoţie unică, inexplicabilă. Am început să urc din nou. Sus, spre creste. Şi, când mă aşteptam să văd finalul drumului, să ajung la marcajul care să îmi spună că acolo e capătul, un alt zid de cremene mi s-a ridicat în faţa ochilor. În câteva clipe, cerul, ca şi sufletul meu, s-a întunecat. De parcă toată disperarea ce m-a cuprins s-a răsfrânt în jurul meu. Şi a început să plouă. Picături de ploaie amestecate cu ace de gheaţă.

Toate speranţele mi s-au năruit. Nu îmi doream decât să mă întind pe iarba udă, să închid ochii şi să dispară totul. Şi muntele, şi cerul, şi drumul. Nu eram făcută pentru aşa ceva! Ce căutam eu în pustietăţile acelea? Pentru ce trebuia să fac drumul acela de Golgotă? Din adâncul sufletului, ca un gheizer de foc, a izbucnit o ură faţă de omul de lângă mine. Am început să îl acuz de toate cele ce mi se întâmplau. Îi ceream iraţional, ţipam la el, să mă ducă imediat înapoi. Îl acuzam de toate cele întâmplate şi neîntâmplate. M-a ascultat, în linişte. Şi, după ce am obosit de aruncat vorbe, m-a luat de mână, m-a ridicat şi m-a împins pe drum. Înainte.

Ultima sută de metri am făcut-o în genunchi şi în coate. Dar am ajuns sus, pe acoperişul ţării. Nu pot explica prin cuvinte sentimentul. Pot doar să spun că acolo sus m-am îndrăgostit de viaţă. Căci toate zările erau ale mele. Muntele, la picioare, iar pe frunte aveam coroana cerului.

De atunci, am urcat şi alte stânci. Am trecut de zeci de „găleţi“. Am mers pe zeci de cărări. Am trecut peste izvoare.
Puţine au fost în munţi. Cele mai multe, în viaţa de zi cu zi. Printre oameni, fapte, întâmplări. Am fost cuprinsă de alte zeci de disperări, am urât, am aruncat cu vorbe. Dar mereu am avut semne. O „capră neagră“, un om care să mă asculte. Şi, într-un fel sau altul, am ajuns pe vârfuri.

Mă întreb dacă nu aş fi făcut niciodată acel drum, prin Valea Cerbului, cum aş fi ştiut să recunosc semnele? Cine m-ar fi învăţat să merg înainte? Cum aş fi recunoscut crestele munţilor? Cine m-ar fi învăţat să iubesc viaţa?

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale  „Adevărul"