Bucureştiul merita o catedrală – şi n-a fost o idee rea ca ea să înfrunte simbolic măgăoaia lui Ceauşescu. E vina politicienilor că au acceptat să plătească pentru ea din buget, fără să consulte societatea (care probabil ar fi spus „da”); Biserica a cerut, n-a dat cu parul – cel mult cu nişte agheasmă, cu nişte „Vrednic este” şi cu ordinul "Sfintii Martiri Brancoveni". Catedrala Mânturii va avea, de altfel, soarta Simonei Halep: acum, că e încă ieşită din formă, o boscorodim toţi, dar peste zece ani, când străinii vor începe să-i dea târcoale, ne vom mândri cu ea.

Patriarhul a mai făcut un lucru bun: a ţinut sub control legionarismul endemic din BOR – un fel de Covid al ortodoxiei, cu rată de incidenţă uriaşă –, legionarism care este, mai ales în ultimul deceniu, şi filorus. Nu e deloc puţin lucru – cel puţin prin comparaţie cu predecesorii săi. Patriarhul Miron Cristea a fost un antisemit notoriu, care nu s-a ferit să utilizeze în 1937 terminologia lui Hitler („Unde este scris ca numai dv. evreii aveţi privilegiul de a trăi pe spinarea altor popoare şi pe spinarea noastră ca nişte paraziţi? Unde-i scris ca noi n-avem dreptul a ne scutura de această primejdie ca de orice paraziţi?”) şi care a aplicat, în calitate prim-ministru, legislaţia antisemită a nazistului Goga (nazist nu e aici o răutate la adresa lui Goga – omul chiar era nazist, sigla lui electorală era svastica). În aceeaşi perioadă, viitorul patriarh Teoctist Arăpaşu s-a implicat activ – în timpul Pogromului de la Bucureşti – în distrugerea sinagogii din strada Antim – lucru pe care Securitatea îl ştia în 1950, dar pe care nu l-a făcut niciodată public, preferând probabil să îl folosească într-un mod mai rodnic.

În contrast cu aceste reuşite – care, repet, îi vor asigura patriarhului Daniel o posteritate favorabilă – există un domeniu în care BOR a eşuat sub conducerea sa. Am regăsit esenţa acestui eşec în documentarul „Clanul Marelui Alb”, în momentul în care pesedistul de încredere al Prea-Sfinţitului, „deputatul mirenilor”, „elita României”, ctitorul de la Mitropolie s-a apucat să zică singur-singurel, din senin, fără să îl ispitească sexomarxismul şi progresismul, că patriarhul e „securist de-al lor”. Nu a fost o întâmplare: e mai degrabă o tipologie a partenerului de drum cultivat de Biserică în ultimul deceniu: slugarnic şi idolatru în piaţa publică („Jos labele de pe Desăvârşirea Sa, lifte lgbtiste!”) şi care în privat îţi zice cu veselie că „Marele Alb” e „securist de-al lor”.

Prea ocupată cu chiverniseala şi ziarul Lumina, Biserica n-a avut chef şi răbdare să asculte vreun reproş raţional şi bine delimitat; n-a acceptat că poate fi criticată de oameni bine intenţionaţi, care îi vor binele şi care îi preţuiesc partea luminoasă din tezaur. Nu: orice rezervă a fost tratată ca un buzdugan al Sodomei şi Gomorei şi a fost înfierată cu indignare de cei făcuţi din aceeaşi coastă cu pesedistul bârfitor şi lăudăros de la primăria Capitalei. Pe undeva, suspectez că a fost o alegere raţională a patriarhului: când prioritatea mandatului tău e să faci lucruri, să laşi o moştenire concretă, să rezolvi, lucrezi mult mai bine cu executaţi servili – despre care bănuieşti că te înjură pe la spate după ce îţi sărută jilav mâna – decât cu intelectuali dilematici, supărăcioşi, cărora întotdeauna le displace ceva şi care te abandonează în mijlocul drumului.

Cred că în aceşti termeni şi-a construit patriarhul Daniel şi relaţia cu clasa politică: mizând pe un puternic şi cordial dispreţ reciproc. Având rar interlocutori de nivelul său intelectual în Guvern, Daniel a preferat să îi folosească în silă, lăsându-se la rândul său folosit de politicienii care îl priveau cu amuzamentul golanului care „ştie el ce smecheri sunt popii”. Biserica nu vrea să discute şi să negocieze cu partidele marile temele din societatea românească. Vrea doar să aibă drept garantat de veto asupra chestiunilor pe care le consideră vitale pentru propriile interese. Vrea să poată elimina din partidele tradiţionale personajele care par periculoase. Vrea ca atunci când spune răspicat „fără educaţie sexuală în şcoli” sau „fără parteneriat civil”, ordinul să se execute rapid, nu să se discute (Ce atâta vorbărie? Avem de construit!). Atâta timp cât a primit aceste garanţii – şi le-a primit întotdeauna – Biserica şi-a ţinut partea ei de angajament: a dat încet volumul legionarilor şi putiniştilor, a îndemnat la vot, a binecuvântat pe unul şi pe altul, nu a blocat centralizat campania de vaccinare din raţiuni de cip şi 666 etc.

Aici e limita moştenirii patriarhului Daniel, care va trebui rezolvată cumva de succesorul său: că dând întâietate – cumva pe bună dreptate – clădirilor, a neglijat calitatea umană şi creştinească a celor pe care i-a înregimentat pe marele său şantier. Pesedistul de încredere al BOR, „elita României”, ctitorul de la primăria Capitalei este un exemplu desăvârşit, aproape biblic, de fariseu folosit cu plăcere.

Relaţia societăţii româneşti cu Biserica nu se va putea baza la nesfârşit pe supuşenie şi ameninţări. BOR nu va putea boscorodi la nesfârşit „sexomarxismul” şi „progresismul” (versiunea 2020 a iudeo-bolşevismului lui Miron Cristea) ca să evite subiectele sensibile. Discuţia va deveni la un moment dat raţională, bine delimitată pe capitole (cum finanţăm biserica, cum negociem cu ea temele morale etc). Catolicismul a trecut prin această etapă după Holocaust, când Pius al XII-lea s-a cam făcut că plouă – şi a pierdut dezbaterea; şi a pierdut societatea; şi a rămas cu bisericile goale. Cu tot respectul pentru catedrale, şi sufletele sunt importate; fără ele, riscăm să repetăm o eroare evocată de cineva drag patriarhului, care vorbea despre om nesăbuit care şi-a construit casa pe nisip.