Această comunicare uşurată a adus, desigur, cu sine şi multe neplăceri. Una din cele mai evidente este posibilitatea manipulării. În momentul în care jurnalul de ştiri devine spectacol, astfel încât seară de seară stăm în faţa televizorului, de regulă alături de întreaga familie, şi privim ca la teatru spectacolul uluitor al ştirilor, spuneam, exact în acelaşi moment televiziunile îşi introduc propriile mesaje, propriile politici. Nu mai pun la socoteală publicitatea: deja este un spectacol paralel, cu o industrie uriaşă în spate şi cu fonduri tot mai mari.

            În anii 90, şi cei de după, alt fenomen la fel de amplu, ce aduce şi bune şi rele, intră în scenă: internetul. Cu extindere şi dezvoltare geometrice, cu posibilităţi practic nelimitate în tot ceea ce înseamnă mediul virtual, internetul a reuşit  să conducă satul nostru global la o culminaţie la care în urmă cu 2-3 decenii televiziunea şi radio-ul nu puteau spera să ajungă vreodată. Acum, cu internetul pe mobil şi pe tabletă, comunicarea globală a devenit o chestiune absolut cotidiană şi a intrat în firescul oricărui cetăţean al începutului de mileniu. Mai mult, televiziunea este la purtător, tot la fel cum e cazul cu posturile de radio, spectacole sau evenimente, biblioteci virtuale sau muzee (cu toate tablourile lor expuse privirii a milioane de oameni).

            Dincolo de aceste avantaje uluitoare, există şi un revers al medaliei, care, de regulă, cu mare greutate este observat: satul global al internetului a adus cu sine: pierderea timpului, pierderea în detalii nesemnificative, superficialitatea, snobismul etc.

            Dar cea mai mare hibă a erei internetului este, din perspectiva mea, faptul că se poate rata complet comunicarea. Am ajuns, în realitate, să nu mai comunicăm, ci să ne trimitem mesaje; am ajuns să ne înştiinţăm, să ne informăm sau să ne invităm unii pe alţii la diferite evenimente. Odată cu intrarea în scenă a reţelelor de comunicare (ar fi interesant de făcut un studiu sociologic despre semnificaţia faptului că la noi principalul instrument de comunicare este Yahoo messanger, în timp ce în SUA sau alte ţări este Facebook, Skype etc), putem să ne trimitem poze, filme etc., dar, încă o dată, toate acestea sunt, de regulă, surogate de comunicare. Pierderea înţelegerii, adică acea dimensiune fundamentală pe care se bazează o comunicare reală, a condus la această situaţie indusă de mediul virtual în era internetului.

            De la ratarea comunicării la înstrăinare şi indiferenţă nu mai e decât un mic pas: era internetului pare tot mai mult a fi o epocă în care înstrăinarea şi indiferenţa se instalează la o proporţie necunoscută anterior în istoria omenirii. Noi, acum, ştim că zilnic mii de copii mor de foame şi nu facem nimic; aflăm permanent despre atentate soldate cu zeci de morţi în Siria (a propos: numărul morţilor a ajuns la 130 000; numărul refugiaţilor este de 9 (nouă) milioane de oameni) şi nu facem nimic să oprim măcelul; cunoaştem permanent numărul bolnavilor de cancer, inclusiv în România, şi nu facem nimic ca să le asigurăm măcar medicamentele (desigur, guvernul, ministerul, casele de sănătate etc. nu fac nimic).

            Această globalizare a înstrăinării şi indiferenţei nu se poate diminua, cred, prin renunţarea la internet. Ar fi o metodă prea brutală şi cu rezultate incerte. Pesemne că numai ,,consumul” moderat de internet, aplecarea atentă, permanentă şi grijulie asupra nevoilor celuilalt, înţelegerea şi acceptarea diferenţei, încercarea de a empatiza cu semenii noştri aflaţi în nevoinţă ar putea constitui un început pentru a se reduce dimensiunile globalizării înstrăinării şi indiferenţei.