Cu toate astea, poveştile pot fi oarecum legate pentru că arată cum a evoluat un anume mediu social, din ce în ce mai mult dominat de violenţă, de nepăsarea faţă de valoarea vieţii umane şi de un egocentrism maladiv favorizat de noile mode de pe reţelele sociale.

Povestea noii tragedii este simplă, aproape lineară.

O adolescentă este foarte tare supărată pe fostul său iubit (Tyler Flach, 18 ani, foto din timpul atacului),

căruia ţine să-i dea o lecţie de viaţă şi, ca atare, decide să-l umilească. Cât mai public posibil pentru ca toţi prietenii să nu poată rata mesajul.  Drept pentru care, în seara zilei de duminică dinaintea tragediei, îi cere lui Khanseen Morris, 16 ani, viitoare victimă, s-o ducă acasă, gest cu semnificaţii absolut clare în lumea adolescenţilor din micuţul oraş provincial Oceanside (Nassau). 

Stratagema are efect şi, ca urmare, fostul prieten al tinerei începe să-i transmită lui Morris SMS-uri de ameninţare, cu toate că băiatul încearcă să-i explice situaţia, spunându-i că între el şi fată nu era nimic, dar că, dacă va fi atacat se va apăra, detalii povestite de sora băiatului cu ocazia procesului deschis la Curtea federală a districtului Hempstead (New York). 

Din relatarea detectivului Fitzpatrick, chemat să depună mărturie în sala de judecată, aflăm că “pe 18 septembrie, la ora 15.45, la ieşirea de la cursuri, liceenii de la Oceanside se despart pe grupuri pentru a merge la o pizzerie şi apoi să se reîntâlnească, cum făceau de obicei, în parcarea unui supermarket. În acel moment se apopie o maşină din care coboară şase sau şapte băieţi care au atacat victima şi pe câţiva dintre prietenii săi”. 

În altercaţia ce urmează, Morris este înjunghiat mortal. Victima şi atacatorii săi erau înconjuraţi de un grup de cel puţin 50 de liceeni (70, după unele relatări), colegii lui Morris, care, în loc să intervină, s-au grăbit să scoată telefoanele mobile şi să filmeze scena pentru a fi siguri că vor avea să transmită ceva “valoros, intersant” pe reţelele sociale. Un mesaj cu adevărat “cool” care să-i evidenţieze şi să-i scoată din anonimat.

«Adolescenţii stăteau acolo, fără să-l ajute pe Khaseen, şi în loc de asta filmau ce se întâmpla. I-au filmat moartea în loc să-l ajute» - relata detectivul Stephan Fitzpatrick.

Este doar un simplu fapt divers? Poate că da, atunci chiar nu ar avea nimic deosebit, fiind doar o mică parte din valul de crime în masă care, acum, se petrec în şcolile şi liceele din SUA. Dar, din punctul meu de vedere, în povestea asta se poate descifra un mesaj mai profund şi îngrijorător.

Cred că începe să se arate consecinţele teribile ale pierderii treptate de identitate individuală a foarte multora dintre adolescenţii care, tocmai din dorinţa disperată de a fi consideraţi «cool» se afundă în uniformizarea unei turme cât mai mari, singura care să le panseze neputinţa de a-şi afirma propria identitate. Şi, nici dacă ar vrea, n-ar putea s-o facă deoarece nimic nu e mai ridicol, nu-i aşa, decât să fii văzut ca un «tocilar» sau vreun «ciudat» care, Doamne fereşte, se duce la şcoală cu plăcere, dispreţuitul ciuca bătăilor şi subiect de bârfă între fete. Drept pentru care, spaţiul de afirmare îl reprezintă din ce în ce mai mult reţelele sociale, de aici sarabanda de «selfie-uri», uneori de zeci de ori pe zi, anunţând o încercare de individualizare virtuală aproape maldivă, refugiu cu atât mai dorit cu cât viaţa de fiecare zi a persoanei respective este mai searbădă şi neinteresantă. Acesta este contextul în care s-a născut noua valoare, cea dată de numărul de vizualizări şi, când se poate, dacă vreodată ajungi să realizezi acest vis, chiar postarea unei «filmări care devine virală».

În jurul băiatului de 16 ani înjunghiat şi care avea să moară după scurt timp la spital se adunaseră cel puţin 50 de asemenea tineri care, într-o fracţiune de secundă, au realizat că li se deschidea o «fereastră de oportunitate» extraordinară de a deveni eroi. Dar nu ai realităţii care, oricum, nu mai interesează pe nimeni, ci ai celei virtuale prin care pot să-şi aroge statutul de «martor în prima linie» şi, ca atare, să fie subiect de discuţie, absolut admirativ, pe cel puţin una dintre reţelele sale sociale şi chiar să deschidă sesiuni speciale de chat pentru a răspunde unor întrebări invidioase pe tema «spune-ne cum a fost...în cât timp a murit...ai văzut cum a băgat cuţitul în el...».

Iar Khaseen, acest nevinovat şi ales la întâmplare Romeo de la Oceanside, a murit pentru a da satisfacţie orgolilului rănit al junei şi pentru a aduce un moment de glorie existenţa pe Twitter sau Facebook a colegilor săi a căror viaţă s-ar putea defini, de acum înainte, prin acest unic moment de referinţă, povestit la nesfârşit în toate pub-urile în care, cinstiţi cu o bere proastă, vor spune că «ştiţi, eu am fost acolo...». Şi cu dovada filmată.

Suntem ceea mâncăm, suntem ceea ce purtăm ca haine şi podoabe. Suntem ceea ce trimitem necunoscuţilor pe reţelele sociale. Mă întreb dacă William Shakespeare, de ar trăi acum şi ar citi povestea asta, s-ar simţi tentat să scrie despre ea. Apropos, de ce nu scrie nimeni despre Julieta asta de acum? Oare ar fi ceva de scris? Nu, pur şi simplu este o Julietă oarecare, Julie pentru cunoscători.