Anul trecut, statele membre care au înregistrat cele mai mari intrări de fonduri de pe urma transferurilor personale (bani trimişi acasă de oamenii care muncesc în afara graniţelor) au fost Portugalia, cu 3,6 miliarde de euro, România, cu trei miliarde de euro, şi Polonia 2,9 miliarde de euro. Aşadar, România se situează pe locul al doilea al ţărilor care au primit cei mai mulţi bani din diaspora (link aici către sursă).

Un român trimite în medie 45 de euro pe lună în ţară – iar un portughez, 215 euro pe lună

Să ne uităm însă puţin mai atent la aceste cifre. Dacă împărţm suma de trei miliarde de euro la numărul românilor care muncesc în afara graniţelor (estimat la 5.600.000), vom vedea că un român din diaspora trimite în medie 535 de euro pe an şi 45 de euro pe lună, în ţară.

Să comparăm acum cu diaspora portugheză. Conform weforum.org, 14% din populaţia Portugaliei trăieşte în acest moment în alte ţări – asta înseamnă 1,400,000 de oameni. Dacă împărţim cei 3,6 miliarde de euro ai portughezilor la cei 1,400,000 de imigranţi, vom constata că un portughez trimite, în medie, acasă 2,571 de euro pe an sau 215 euro pe lună – în condiţiile în care, dacă vorbim de statele Uniunii Europene, şi românii, şi portughezii lucrează cam în aceleaşi ţări occidentale (Franţa şi Germania sunt ţările care găzduiesc în prezent cel mai mare număr de emigranţi portughezi). Spre deosebire de România, Portugalia oferă 6.500 de euro fiecărui cetăţean din diaspora dispus să se întoarcă acasă, conform Digi24

Contribuţia diasporei româneşti: 1,48% din PIB

În plus, dacă raportăm cei 3 miliarde de euro la PIB-ul României care a fost de 202 miliarde de euro în 2018, vom vedea că această sumă reprezintă în fapt 1,48% din PIB. Anul trecut s-a scris că PIB-ul României l-a depăşit pe cel al Portugaliei, în condiţiile în care Portugalia are o suprafaţă de două ori mai mică, şi o populaţie de două ori mai mică. Chiar şi aşa, cei 3,6 miliarde de euro trimişi acasă de cei 1,400,000 de imigranţi portughezi reprezintă un procent de 1,8% din PIB – mai mare decât cei 1,48%, procentul reprezentat de banii trimişi acasă de cei 5.600.000 de români emigranţi. Aşadar, cei 5.600.000 de români din diaspora noastră contribuie, în total, cu 1,48% din PIB. 

România vs. Portugalia – cum votează expaţii?

Dacă ne raportăm şi la votul din primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2019, să mai spunem că românii din ţară au votat în proporţie de 47%. În timp ce pentru diaspora, cei 672.000 de români care au votat reprezintă un procent de doar 12% din cei 5.600.000 de români emigranţi – în condiţiile în care, spre deosebire de românii din ţară, cei din diaspora au avut la dispoziţie trei zile ca să voteze (faţă de doar una), şi au avut acces şi la votul prin corespondenţă.

E interesant să observăm că, în cazul Portugaliei, cei plecaţi din ţară nu au la dispoziţie secţii de vot la alegeri – ei pot vota doar prin poştă, la alegerile parlamentare. La alegerile prezidenţiale, portughezii pot vota doar în persoană, acasă – nu există vot organizat în diaspora pentru prezidenţiale (a se vedea informaţiile de aici).

Diaspora vs. ţară: o veritabilă „luptă de clasă”

De ce scriu toate lucrurile acestea? Nu le scriu pentru a învinui pe cineva. Înţeleg că oamenii pleacă să muncească în străinătate din dorinţa de a câştiga mai mulţi bani, sau din nevoia de a supravieţui. Privesc cu foarte multă empatie în special situaţia românilor din a doua categorie. Însă, dacă ne uităm la cifrele de mai sus, afirmaţia că „cei din diaspora ţin ţara” este foarte mult exagerată. Şi nu există nici un fundament pentru ca românii care muncesc în afara ţării să-i dispreţuiască pe cei care muncesc sau votează în ţară; şi să se creadă superiori acestora, afirmând că „ei ţin ţara”.

Vorbim despre nişte mituri care au fost folsite de către cei care au dorit să aibă votul şi mai ales influenţa lor pe principiul luptei de clasă: diaspora contra celor din ţară, victimele contra „tiranilor”. Iar diferenţa foarte mare dintre felul cum arată votul din ţară şi cel cum arată votul din diaspora româneacă este tocmai efectul acestei lupte de clasă, la care mulţi dintre românii emigranţi devin părtaşi fără voia lor. Fără să ştie cine i-a angajat în ea, şi care sunt consecinţele ei.

Iar consecinţele sunt acelea că, în felul acesta, ei îşi pot tăia astfel în bună măsură punţile de revenire, în paguba atât a lor, cât şi a noastră, a celor rămaşi, deoarece ei pierd legătura cu oamenii reali din ţară şi cu faptele şi situaţia reale. Şi că ajung să dispreţuiască, şi chiar să urască şi oamenii, şi ţara pe baza unor mituri false, şi a unei lupte de clasă induse şi instrumentalizate de alţii. De grupuri şi personaje care îşi consolidează, (şi) pe spezele lor, puterea în ţară.

Să rămânem şi cu ideea că un român, trimite, în medie, 45 de euro pe lună în ţară, iar un portughez – 215 euro pe lună. Cu toate acestea, românii au la dispoziţie numeroase secţii de vot în străinătate, trei zile de vot şi votul prin corespondenţă, pentru alegerile prezidenţiale – în timp ce portughezii pot vota la prezidenţialele lor într-un singur fel: venind în ţară, ca să voteze. Ce au în plus portughezii? Au un Consiliu al Comunităţilor Portugheze, cu rol consultativ pe lângă guvern, 4 locuri în Parlamentul Portughez (din 230) rezervate cetăţenilor din diaspora, din toată lumea (a se vedea aici), şi mai ales... programe şi stimulente pentru a-i încuraja pe portughezii expaţi să revină în ţară. Să ţinem cont că Portugalia are o istorie mult mai lungă a imigrării – iar diaspora istorică a Portugaliei, asociată cu istoria colonială a Imperiului Portughez, depăşeşte 85 de milioane de oameni. Poate că soluţia portugheză este o soluţie inteligentă de a evita transformarea opoziţiei diaspora vs. ţară într-o veritabilă luptă de clasă

Citiţi şi:

Cât de grav este fenomentul migraţiei românilor – şi care sunt soluţiile pe care le avem? – link aici