Presa face bani (II)

Presa nu trăieşte nicio revoluţie. Este stimulată de transformările tehnologice. Este mai prezentă. Am greşit. Internetul prevedea că la dracu' cu cărţi, adică acolo unde ţineam întâlnirea anuală a managementului trustului „Adevărul", va ploua cu tunete şi fulgere.

Glorios, un soare puternic distrugea roiurile de ţânţari. Regiunea Pirenopolisului, în platoul central al Braziliei, „locul ideal pentru a contracta febra Dengue", conform informaţiilor din mediul virtual, cârtitor şi răuvoitor, se arăta a fi perfect sănătoasă. Aveam astfel dovada că internetul nu este infailibil. Iată o premisă perfectă pentru o discuţie despre viitorul presei.

Numărul de început de an al „The Economist", intitulat „Lumea în 2010", costă 9,95 USD şi se distribuie până la 31 martie, doar-doar o face şi ediţia tipărită vreun ban. Undeva, în mijlocul revistei, se află articolul unui surâzător editor de website. Domnul Michael Kinsley e convins că ne aflăm în centrul unei revoluţii similare cu cea a lui Guttenberg. Ne sfătuieşte să uităm suportul de hârtie. Profund, el zice „Nimic nu va funcţiona, dar totul ar putea"!? „Trebuie să le încercăm pe toate". Mediul virtual s-ar transforma într-un dezastru pentru presa scrisă. A redus preţul informaţiei la zero. Toate mediile au însă aceeaşi problemă! Cum să pui un preţ pe ceva ce dai gratis?

Îi dictez articolul asistentei mele pe Skype. Adică gratis. În faţa mea, copiii unui bun prieten ziarist, având doi şi patru ani tot pe un iPhone se uită la desene animate. Gratis.

Investitori, manageri şi ziarişti, ţinându-ne de mâini, trişti şi resemnaţi să murim liniştiţi, să nu provocăm panică! Iată o poză sumbră, simplistă în acelaşi timp. Aproape toate marile ziare americane pot fi citite, contra unei taxe, pe Kindle, device-ul sub formă de carte îmbrăcată în piele, oferit de Amazon celor care doresc să citească fără a purta cărţile după ei.

William Singleton, proprietar al 54 de cotidiene în SUA, a anunţat că începând cu 2010 va taxa conţinutul ediţiilor online ale ziarelor sale. Rupert Murdoch a cumpărat „Wall Street Journal" în 2007 tocmai pentru că accesul online era plătit. Declara că va generaliza modelul în tot imperiul său mediatic mondial.

Unii încearcă să facă trecerea brutal. Totul e pe bani. Nu se poate! Informaţia este atât de variată încât trebuie stabilite praguri de la care ea are un preţ în funcţie de efortul necesar aşezării în tipare simple şi accesibile rapid. Modelul deja funcţionează.

Omul modern pluteşte într-o mare de informaţie.Telefonul, computerul, publicaţiile scrise, audio sau video au grijă să îl conecteze oriunde ar fi. Vrea, nu vrea, este victima agresiunii. Chiar şi-o doreşte. Dincolo de nevoia utilitară, o impune respectul faţă de sine, nevoia de reprezentare, statutul social şi profesional. Pentru toate acestea, el este dispus să plătească. Întrebarea e ce, unde, cum şi pe ce suport se vinde mai bine. De aceea, niciuna dintre medii nu va dispărea. Se vor adapta şi vor convieţui. Devin interactive între ele, dar mai ales cu cei cărora se adresează.

De aici a rezultat conceptul de „fabrică de conţinut" (expresie în „limba de lemn", o numea un comentator!).

Am vizitat acum vreo trei ani un „content factory" împreună cu câţiva viitori parteneri în aventura „Adevărul". Redacţia ocupa o hală industrială. Avea în mijloc un birou ca un melc în jurul unei mese de conferinţe. Acolo stăteau editorii, dispeceri ai informaţiei produse de sutele de redactori şi reporteri ai departamentelor specializate. Din când în când, câte o domnişoară aleasă şi pentru „look" se ridica de la biroul ei ca să citească graţios ştirile de pe prompter.

În camera de regie şi montaj din spatele unui zid de sticlă se finaliza forma jurnalului de televiziune descărcat pe internet şi transmis, totodată, de canalele cărora le era destinat. Tot redactorii erau speakerii posturilor de radio cu studiourile aflate pe o altă latură a spaţiului comun. Direct din computerele editorilor, ştirile curgeau în machetele paginilor publicaţiilor tipărite. Rotativa de ziar din hala adiacentă ticăia cuminte. Scotea ediţiile de dimineaţă, prânz şi seară ale cotidienelor plătite sau free.

Site-urile de internet şi formele lor pentru mobil erau completate online cu materiale audio, video sau scrise, sub supravegherea editorilor, chiar şi de către reporterii aflaţi pe teren.

Presa nu trăieşte nicio revoluţie. Este stimulată de transformările tehnologice. Este mai prezentă. Este supusă aceloraşi imperative ale epocii postindustriale ca şi orice alt domeniu: masă critică, flexibilitate, creativitate, eliminarea proceselor liniare, integrarea modelelor de business, percepţia, parteneriatul cu cel căruia te adresezi... Nu moare!