Mă uit cu uimire cum unii dintre votanţii aşa-zişilor politicieni „progresişti” susţin greşelile acestora până în pânzele albe, indiferent cât de flagrante sau vizibile cu ochiul liber ar fi. Rămâne celebră, în acest sens, zicerea unui influencer că „merită să înghiţim puţin gunoi pentru o cauză nobilă”; deşi nu este deloc clar care ar putea fi acea cauză nobilă. Şi asta vedem nu doar în Bucureşti; sunt susţinători ai actualei administraţii americane care nu pot recunoaşte că aceasta a făcut nişte greşeli monumentale în ultimele luni, oricât de evidente ar fi semnele crizei, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Şi aici nu este vorba despre a te întoarce împotriva celor pe care îi susţii şi a trece în tabăra cealaltă. Ci despre a recunoaşte că aceia pe care îi susţii au greşit; despre a admite că a existat chiar şi cea mai mică greşeală.

Primele cuvinte care vin în minte sunt „fanatism”, „bigotism” sau „orbire”. Însă cred că aceste cuvinte se opresc doar la un nivel de suprafaţă. Mai profund, fenomenul cu care ne confruntăm este acela de mesianism politic. Mesianismul, aşteptarea unui salvator (călare pe un cal alb) este adânc inculcat în spiritul omenesc. Acest salvator este aşteptat să vină şi să refacă lucrurile – sau măcar să elibereze lumea de cele mai ardente probleme de pe agenda publică. Corupţia, încălzirea globală şi extremismul „de dreapta” sunt principalele obsesii de pe agenda liberalilor „progresişti”; mai este nevoie doar de un rând de alegeri, doar de o campanie politică şi ele vor fi în sfârşit învinse. A se observa că aceste probleme sunt mai degrabă impuse sau deformate de mass-media şi nu reflectă, neapărat, principalele probleme ale lumii. De exemplu, corupţia este doar un epifenomen pentru lăcomia umană, sau pentru viciile umane – lăcomia, avariţia, mânia, desfrâul, mândria, şi aşa mai departe. Încălzirea globală este doar un epifenomen pentru felul în care omul îşi abuzează rolul de administrator al naturii şi pentru felul cum dezordinea morală a lumii se reflectă asupra naturii; orice dezastru şi catastrofă are o semnificaţie duhovnicească pentru creştini. Iar discuţia despre extremismul „de dreapta” (care poate fi real) este lipsită de relevanţă şi onestitate dacă nu e echilibrată despre discuţia despre extremismul „de stânga”, din păcate quasi-generalizat în rândul elitelor, într-o societate al cărei centru a alunecat tot mai mult spre stânga, în ultimii ani; şi despre discuţia de fond despre ce înseamnă, de fapt, extremismul (imposibilă fără parcurgerea unor maeştri precum Dostoievski sau Soljeniţîn). Aşadar, chiar dacă prin absurd următorul rând de alegeri sau următoarea campanie politică sau mediatică ar rezolva aceste probleme, viciile şi problemele de fond ale omenirii nu ar fi adresate, şi lumea nu ar fi salvată.

În lipsa unui orizont transcendent, mesianismul politic îşi pune toate speranţele întru aici şi acum, şi de aceea investeşte liderii politici ai momentului cu statutul unor semi-zei, sau al unor eroi mesianici. Fiind nişte semi-zei şi eroi mesianici, având aşadar dimensiuni supranaturale (deşi dogma materialistă neagă, în mod paradoxal, orice fel de supranaturalism), ei nu pot greşi. Mai mult, pe umerii lor sunt puse sarcini pe care ei nu ar putea niciodată să le rezolve, aşa cum arătam mai sus. Şi, cu toate acestea, susţinătorii lor cred orbeşte că ei le vor rezolva, dacă li se va mai da încă o şansă sau încă un mandat; şi neagă sau ignoră orice dovezi în sens contrar. De aceea ei neagă orice gafă a liderilor în care cred cu fervoare religioasă şi ignoră cu obstinaţie orice fisură sau incongruenţă în sistemul lor de credinţe şi valori; şi sunt în stare să închidă ochii chiar şi în faţa celor mai mari dezastre, aşa cum vedem în aceste zile. În fapt, ceea ce neagă ei este vechea înţelepciune a Evangheliei şi Psalmilor că este nebunie să îţi pui nădejdea în om şi să aştepţi salvarea de la om. Şi ajung, adesea, să accepte tirania cea mai brutală, abuzurile cele mai flagrante, confundându-le cu libertatea şi salvarea, aşa cum am văzut în multe cazuri în istoria totalitarismelor secolului XX. Mai trebuie spus că nu doar „progesiştii” pot cădea într-o astfel de capcană; cei mai mulţi dintre noi, chiar şi cei care au o perspectivă supranaturală (în sens creştin), suferă de acest mesianism. Dacă nu suntem atenţi, putem să îi investim cu puteri mesianice chiar pe unii lideri sau mecenna ai lumii acesteia în care cred şi cei care cu obstinaţie refuză orice orizont supranatural. Aşadar, e nevoie să fim foarte precauţi în faţa oricăror aşteptări exagerate (sau chiar a oricăror aşteptări din partea politicului, a mecena şi a „elitelor” actuale, în astfel de vremuri), şi să ne scrutăm cu foarte mare atenţie pentru a ne „devirusa” de acest mesianism politic.