O fărâmă de dragoste

Dragă Moş Crăciun, Îţi scriu pentru prima dată în viaţa mea. Probabil că, demult, când abia învăţasem să scriu, ţi-am scris, dar nu mai ţin minte. Dacă nu-mi mai amintesc, înseamnă că acum îţi scriu pentru prima dată.

Acum, mă gândesc la tine. Pentru că tot anul m-am gândit la alţii, ca să am grijă de ei. Şi nici nu ştiu dacă grija mea a fost pe măsura dragostei pe care le-o port. Şi nici nu ştiu dacă ei mi-au simţit dragostea. De fapt, nici n-am aşteptat vreun răspuns sau vreo răsplată din partea lor. Tu ştii doar cum vine asta, când pur şi simplu dăruieşti fără să pretinzi ceva.

Dar să-ţi povestesc ce-am făcut în acest an! Am scris. Nu pot să-ţi spun dacă am scris bine sau prost, dacă am avut audienţă mare, dacă am făcut „accesări“ mai multe decât Andrei Pleşu sau Dan Tăpălagă sau dacă scrisul meu i-a pus pe gânduri pe politicieni, de exemplu. Pur şi simplu, am scris. Drept să-ţi spun nici nu mai ştiu pentru cine scriu: pentru admiratori, pentru glorie, pentru faimă, pentru a forma caractere, pentru bani (din scrisul onest nu te îmbogăţeşti în România!), pentru nemurire? N-aş vrea să înţelegi, te rog frumos!, că am ajuns un arogant pe care îl doare în cot de scrisul său! (Iartă-mă, Moşule, dar aşa mi-a venit să-ţi scriu!)

Am scris despre ce simt eu pentru cei de care am avut grijă. Scrisul ăsta e cea mai chinuitoare treabă din lume. Nu-ţi ascund faptul că am avut parte şi de nenumărate reproşuri: că mă bag în viaţa lor, că deformez realitatea, că îi venerez pe cei morţi şi îi arunc în derizoriu pe cei vii, că îmi colorez amintirile, că percepţiile îmi sunt alterate şi că tot ce scriu este o ficţiune. De aceea îţi scriu, Moş Crăciun, pentru că tu eşti singurul care înţelege cu adevărat ce este o ficţiune.

Am încercat să am grijă cu scrisul meu de cei dragi din viaţa mea.                       

Apropo de amintiri. O singură dată te-am văzut în carne şi oase. Era întuneric. Dormeam în pătuţul meu şi am deschis ochii. Nu m-am speriat. Ai aşezat o cutie lângă perna mea. ţi-am simţit căldura mâinii. şi atunci am sărit din pat şi te-am strigat.  (Pe atunci purtai alt nume.) Dar tu te-ai retras în bezna camerei şi ai fugit, trântind uşa casei. Erai grăbit să ajungi la alţi copii. Mi-ai adus un joc cu figurine din plastic: „Dacii şi romanii“. Minunat joc! Nu ştiu dacă tu mai poţi găsi acel joc în arhiva ta. E doar o amintire de-a mea. Amintirile sunt cele mai puternice ficţiuni.

Să revin la faptele mele! Am avut grijă de-ai mei. Poate că ai să pui la îndoială ce-ţi zic: pentru că nu poţi şi să scrii şi să ai grijă de cei din jurul tău. Scrisul, se ştie, este un gest egoist, cum să scrii şi să ai grijă de cei pe care îi iubeşti, în acelaşi timp? Ori una, ori alta! Dar eu am încercat să am grijă cu scrisul meu de cei dragi din viaţa mea. Scrisul meu a încercat să-i atingă, să-i emoţioneze, să-i învelească seara la culcare, să le aline durerile şi patimele, să le pună o pâine pe masă, să-i spăle şi să-i încurajeze. Am încercat să fac totul în scris. Şi am mari îndoieli că am reuşit. 

Nici nu ştiu ce mi-aş dori să-mi aduci. Aş îndrăzni, totuşi, să te rog să-mi aduci o fărâmă de dragoste. S-o aşezi pe perna mea, ca pe acel joc, „Dacii şi romanii“, ştii tu, ca o ficţiune!