Zilele astea, Curtea Constituţională (CCR) a decis că măsura controlului judiciar nu poate fi prelungită, în mod constituţional, decât după chemarea persoanei şi audierea acesteia de către procuror, special în acest scop.

Până acum, controlul judiciar putea fi prelungit fără chemarea şi audierea specială a persoanei vizate, pe baza evaluării actelor din dosar. Era suficient ca prelungirea măsurii să fie adusă la cunoştinţa persoanei care avea (şi are) dreptul de a o contesta.  Părea mai simplu, iar dacă prelungirea era dispusă fără temei, problemele se rezolvau cu ocazia soluţionării contestaţiei împotriva prelungirii, când se proceda şi la audierea persoanei. Dar, de ce să fie simplu, când se poate complicat? De ce să fie obligatoriu ca persoana să fie chemată şi audiată o dată (la contestaţie), când se poate de două ori?

Pentru publicul larg, controlul judiciar se identifică, după exemplul figurilor publice controlate judiciar, cu acţiunea de deplasare, de dimineaţă, la sediul unei secţii de poliţie, în faţa căreia aşteaptă reporterii televiziunilor de ştiri (cu întrebări scurte, gen „Vă simţiţi vinovat?”) şi în incinta căreia se află un registru în care trebuie să dea un autograf împricinatul. După care, autorul semnăturii pleacă, şi traversează, de regulă demn şi în tăcere, „cordonul” de reporteri de la televiziunile de ştiri.

De multă vreme, preocuparea de bază a CCR în materie de „constituţionalizare” a Codului de procedură penală se axează pe intensificarea „apropierii” dintre anchetat şi procuror/judecător, prin introducerea obligaţiei unor întâlniri cât mai dese între ei, cu mult mai dese chiar decât întâlnirile dintre viitorii soţi.

Nu e prima dată când CCR intervine pe noul Cod de procedură penală şi complică, formalizează, rigidizează nişte proceduri gândite pentru a fi mai suple, elastice şi, în general, pragmatice. Ideea noului Cod de procedură penală era (că, acum, a plecat şi ea) ca activităţile/procedurile, mai ales cele din faza de urmărire penală, să se deruleze cât mai simplu şi rapid, fără citări/audieri redundante şi prin posibilitatea judecătorului de a soluţiona, în anumite cazuri, anumite cereri fără citarea părţilor. Echitatea procedurilor, în ansamblu, nu era afectată. Nţ, CCR a optat pentru rescrierea codului după altă „filozofie”, a echităţii „la bucată”, a întâlnirilor dese, cheia marilor...

Marota CCR în materia noului Cod de procedură penală s-a localizat în faza de urmărire penală („anchetă penală”) şi constă în introducerea cu obstinaţie a obligaţiei procurorului/judecătorului de a chema/cita/aduce pe anchetat de câte ori strănută cineva în dosar sau dacă se schimbă agrafa cu care este prinsă o foaie.

Motivul invocat de CCR este asigurarea dreptului la apărare. Dar, în realitate, este discutabil cât de asigurat este acest drept prin punerea pe drumuri a persoanei şi aglomerarea parchetului/instanţei pentru îndeplinirea unei simple formalităţi: omul îşi mai pierde o zi la parchet/instanţă, unde aşteaptă până îi vine rândul (procurorul, ca şi judecătorul, are în lucru, în paralel, zeci de dosare), iar când îi vine rândul „marea audiere” care îi asigură „dreptul la apărare” constă într-un dialog de genul: „Vă menţineţi declaraţiile anterioare?”, „Aveţi ceva nou de declarat?”. Cam atât. Şi nu se poate imputa procurorului/judecătorului că nu găseşte subiecte pentru conversaţii ample, la fiecare întâlnire. Aşa e când te vezi prea des, găseşti mai greu subiecte noi de conversaţie.

Dacă aşa este asigurat dreptul de apărare, atunci principalul beneficiar al acţiunii de constituţionalizare” a noului Cod de procedură penală realizată prin înmulţirea obligaţiilor de chemare a persoanei în faţa organelor” sunt televiziunile de ştiri. Figurile publice, care fac audienţă, se vor plimba mai des pe la organe”, iar relatările TV despre justiţie” se vor înmulţi şi ele, direct proporţional cu numărul deplasărilor figurilor publice la sediile parchetelor/instanţelor.

Că oamenii obişnuiţi care bat drumurile „justiţiei” nu  sunt telegenici.

*

În acest timp, în care se lucrează constituţional la intensificarea întrevederilor dintre anchetat şi magistrat, tot pe televiziunile de ştiri au circulat, în paralel, 2 ştiri, pe care aş vrea să le intersectez:

1. Luna asta, de la un inculpat din dosarul „Microsoft”, condamnat definitiv, s-a dispus confiscarea sumei de 9 milioane euro, dobândită prin săvârşirea de infracţiuni.

2. Tot luna asta, au fost acordate premiile Nobel pe anul 2016. Premiul Nobel pentru chimie a fost primit de 3 oameni de ştiinţă din Franţa, SUA şi Olanda „pentru conceperea şi sinteza de maşini moleculare”. Valoarea premiului Nobel este de circa 1 milion dolari (933.000 de dolari/831.000 de euro) şi va fi împărţită între cei 3 laureaţi, fiecăruia revenindu-i circa 280.000 de euro.

Cu alte cuvinte, în România, o şpagă „regulară” (adică a cărei valoare nu mai şochează pe nimeni) valorează cam cât 10-11 premii Nobel. Şi asta cu condiţia ca premiul Nobel să nu fie împărţit la 2 sau la 3.


Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.