Articol preluat din Dilema Veche

N-au fost 250.000, cum se tot anunţase, dar au fost suficient de mulţi ca să ne mîngîiem cu sentimentul că „societatea civilă“ există încă.

Demonstraţia de anul acesta ne oferă însă prilejul unei reflecţii mai nuanţate asupra abuzului poliţienesc care ne-a indignat şi dezgustat data trecută. Am aflat că există şi un alt tip de „abuz“, mai făţarnic, un abuz de natură să deturneze sensul civismului, să valorifice deviatoriu solidaritatea populară, să transforme protestul în materie primă electorală, mediatică, propagandistică etc. Partidele de opoziţie îşi anunţă, inimos, prezenţa în piaţă, candidaţii la preşedinţie profită de înghesuială ca să adune semnături pentru succesul propriu, iar partidul de guvernămînt, în loc să-şi ceară scuze pentru reacţia de anul trecut, în loc să ofere explicaţii, anchete lămuritoare, măsuri punitive pentru vinovaţi, se transformă în mătuşă grijulie, duioasă, înamorată de insomnia naţiunii. Un reprezentant notoriu al PSD (fost ministru) propune, generos, ca ziua de 10 august să devină „Ziua Unităţii Civice“ (un exemplu exasperant de şmecherie nătîngă), iar o altă vedetă a partidului înlocuieşte dispozitivele de gazare utilizate anul trecut, la comanda colegilor săi, cu mulţumiri tandre adresate protestatarilor: au fost cuminţi, înţelepţi, democraţi. Şi – ca şi el! – s-au ferit să „politizeze“… Cît despre „forţele de ordine“, au trecut de la bîtâ la concubinaj. Se ocupă, cu lacrimi în ochi, de nevoile demonstranţilor: să nu le fie sete, să ajungă cu bine înapoi acasă, să fie îmbrăţişaţi cu drag şi îndemnaţi să mai poftească şi altădată, cînd vor avea chef! Una peste alta, adunarea din 10 august a fost, anul acesta, un „succes“ pentru toată lumea. De-acum încolo, ne vom întîlni regulat şi vom încununa fiecare reîntîlnire cu o sîrbă patriotică.

N-aş vrea să se înţeleagă că prefer conflictul sîngeros, că vreau „scandal cu orice preţ“, dar atrag atenţia că şi cordialitatea mimată, festivismul ipocrit sau preluarea unui eveniment popular în sfera intereselor proprii (de carieră sau de partid) e, în alt fel, periculoasă şi perdantă pentru oamenii de bună credinţă. Politicienii noştri sînt, în această privinţă, bine orientaţi „strategic“: îşi etalează solemnitatea (gata de sacrificiu) dinaintea marilor aniversări istorice, pupă, smeriţi, moaşte şi recită „Tatăl Nostru“ în văzul publicului creştin, ca să se vadă că sînt gata de călugărie şi răstignire şi că lucrează direct cu Dumnezeu. Din păcate, există români „de-ai noştri“ care se lasă fraieriţi pios, „gîndesc pozitiv“ şi votează mistic… Iar în timpul liber savurează, ajutaţi de mass-media, sinistre nenorociri locale, utilizate, luni întregi, ca entertainment sau, iarăşi, ca „armă“ de luptă politică, sau cîştig gazetăresc.

● Viciile de funcţionare instituţională la nivel „macro“ sînt foarte grave, dar din fericire rapid perceptibile, evidente, dacă nu chiar strigătoare la cer. Dar asta face ca viciile la nivel „micro“ să treacă, adesea, neobservate, rămînînd, pe termen lung, nereformabile. Spre ilustrare, voi semnala cîteva experienţe de vacanţă, în diverse locuri ale ţării. „Instituţia“ pe care o am în vedere este aceea a „serviciilor“. Nu, nu a serviciilor de informaţii, ci a serviciilor publice curente, cele a căror bună administrare pare subînţeleasă şi la îndemînă. Despre ele s ar putea scrie o carte compactă. Mă opresc la cîteva asemenea „accidente“, semi-amuzat, dar şi semi-isteric.

Mergi să mănînci la un restaurant bine plasat, ceri lista de bucate şi comanzi, cu ochii pe meniu, „cartofi gratinaţi cu broccoli“. „N-avem!“ „A, n-aveţi broccoli“ – spui, încercînd să fii înţelegător. „Nu, n-avem cartofi!“ – ţi se răspunde prompt. Carevasăzică, „tradiţionalii“ cartofi s-au reîntors, definitiv, în America… Altă comandă: „O salată de fructe, vă rog.“ (E scrisă în meniu la „deserturi“.) „N-avem!“ Unele deserturi sînt infinit mai „sofisticate“, dar materia primă pentru o banală salată de fructe lipseşte. Criză! În alt loc, citeşti, la oferte, „supă de ceapă“. Asta da, asta nu mai e ceva chiar la îndemînă. Ceapă avem, slavă Domnului, dar reţeta franţuzească a combinaţiei e doar pe net. Aşa că, pentru simplificare, improvizăm autohton: într-o zeamă de tip „vegeta“ aruncăm cîteva felii de ceapă inexpresive şi, deasupra, instalăm o bucată de pîine prăjită cu brînză. Nici o legătură cu supa de ceapă de la ea de-acasă. Rămîi perplex şi melancolic: nici un bucătar nu e obligat să pună în meniu o asemenea „exotică“ reţetă. Dar dacă tot o pune, de ce nu face efortul minim să-i caute măcar alcătuirea pe Google? Adaug, trist, că stăm prost cu şcoala de chelneri (cu mici excepţii): au ocupate doar două mese, dar trebuie să te agiţi intens ca să le atragi atenţia, nu sînt stingheriţi de lacunele culinare ale „stabilimentului“ unde lucrează, sînt cînd de un servilism jenant, cînd de o fudulie isterică şi, de multe ori, nu ştiu ce au de vînzare. „Un gin tonic, vă rog!“ „N-avem!“ „Păi, am văzut la bar sticle de gin!“ „Gin avem, dar nu de care ziceţi dvs.!“ „Apă tonică aveţi?“ „Cum să nu?!“ „Atunci aveţi şi gin tonic!“ „A, da?“

Nu pretind că nu există şi chelneri de ispravă. Dar, statistic vorbind, ar mai fi de lucru… Reforma reală trebuie să fie integrală. Şi să pornească de la un inventar de necesităţi globale: n-avem autostrăzi, n-avem destule spitale, n-avem şcoli ca lumea, n-avem closete publice curate, dar n avem nici pedagogi bine calificaţi, n avem, iată, nici şcoli de chelneri bune, n-avem nici negustori pricepuţi şi cinstiţi, nici funcţionari publici profesionişti, n-avem de mai nici unele… Cine-i de vină? Ghinionul istoric, străinii, otomanii, fanarioţii, ruşii, ungurii, comuniştii, capitaliştii, liberalii, iliberalii, americanii, aroganţii macho, transsexualii, stînga şi dreapta. Toţi! Sîntem loviţi de soartă. Un popor de zîne, încălecat de toţi zmeii cerului şi pămîntului. Asta-i situaţia!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro