Nenumăratele plăceri şi tensiuni ale confruntării cu marele securist

Dedic acest text dnei Herta Müller, care, recent, a declarat ziarului londonez „The Guardian” că partidele politice din România, cu precădere cele din USL, sunt în mâinile siniştrilor securişti de altădată.

Marele securist ne priveşte din epoca lui Stalin. Acum stă fix şi relaxat. Nu mai este vulcanic, ca-n prima lui tinereţe. Au trecut deja 22 de ani de când îl căutăm nerăbdători.

În aceşti ani, i-am vorbit în faţă. Între noi şi el s-au desfăşurat toate etapele unei lupte la sânge. Cu vorbe tăioase l-am descris, l-am lovit cu sete. Şi n-a murit. Ne priveşte jovial. Cloceşte ceva, se mărunţeşte, se infiltrează în memorie. Se joacă mai departe cu degetele lui puternice pe genunchii moi. A îmbătrânit şi nu a îmbătrânit. Îşi priveşte surâzând unghiile groase.

Are sânge negru închegat sub unghii? Sau degetele îi trosnesc când şi când. Iar pumnii îi cresc, îi cresc. Cresc din obişnuinţă. Cu ei marele securist a sugrumat gâturi subţiri şi fragile. Omoplat, tors, glezne, sfărâmate în jur. Victimele, între timp, s-au uscat frumos între mii de pagini! Au culorile vii şi contorsionate. Astfel de culori, care se zbat în memorie, devin tot mai pure. Criminalul securist, ca şi noi, le pipăie cu buricele degetelor, ca negustorul. Toate lucrurile devin clare. O-o, ce răcoare ţâşneşte din porii lui de om meticulos. Priveşte adânc spre noi, unde stăm ghemuiţi şi ne relaxăm. Are ochii la fel. Nu toţi sunt albaştri, nu toţi sunt negri. Va suferi şi pentru această nehotărâre din privire. Îşi păstrează forţa însă. Suferinţa şi pe el îl încarcă destul. Nu se dă bătut atât de uşor.

Ăsta-i marele securist! El ne susţine memoria vie, încordată. Câte ciudăţenii se află acolo. Când toate în jur se destramă, doar el sau ura noastră adresată lui ne sprijină. Ne concentrează, ne adună. Ne ajută să stăm împreună, ca să nu ne înfricoşăm prea mult. Gândurile, atunci, deodată, prind putere. Ce mai contează noile realităţi! Cu aceste gânduri, am petrecut zile de mare entuziasm în aceşti ani. Nu-i bun nici Iliescu, nici Năstase, nici Băsescu. Nu ştim ce urmează.

Ăsta-i marele securist, evocat de toţi, care stă sus-sus. Nu seamănă cu nimeni. Sau nu-mi aduc deloc aminte de alte figuri ce l-ar putea înlocui. Nici Iliescu, Năstase sau Băsescu. Nu mai pot gândi altfel, proaspăt, încât să-l pot răsturna pe marele securist. Au trecut atât de mulţi ani! Iar în jurul lui, au ţâşnit de peste tot securiştii mărunţi, calculaţi, şireţi, bine informaţi. Ne ţin sub observaţie, cu tact, dovedind o politeţe ultraoccidentală, ultraliberală. Sunt ultramoderaţi. Când sunt avari sau lacomi, se ascund de ochii lumii.

Au sentimentul acelei frumuseţi de grup, de haită, de demult. Fiecare dintre ei roade la locul lui, înghite sau se umflă nevrotic. Acolo, în întuneric, şi-au construit deja lumea lor. Nimeni nu-i mai vede. Au şi ceva în minus faţă de ceea ce au fost. Bineînţeles, o forţă a spaimei, ca a lor, a lăsat un gol. Un minus otrăvitor îi transformă. Devin tot mai şireţi sau mai lichizi. Vor bani lichizi. Vor banii toţi. În pauze, cer puterea politică şi economică. Puterea politică de la noi a căpătat ceva de la ei. Murdară, ambiguă. Nu ne putem mai despărţi de ea. E peste tot.

Atunci eram versatili. Ni se iertau toate nebuniile numai să scăpăm din ghearele lor. Securiştii ştiau tot. Erau omogeni-omogeni, lângă stăpânii cei mai răi. Stăpânii din comunism sau din minţile noastre umile. Ei ne-au răpit curajul cu tot cu sămânţa lui. Am avut la dispoziţie doar soluţia nebunului. Cu toate frumuseţile celui care-şi abandonează raţiunea călduţă, meschină, pentru totdeauna.

Or, eu n-am putut. În aceşti ani, cât de mare a fost nostalgia acestei ratări! Am ratat această nebunie supremă. Să explodez împotriva a tot. Să dau foc. Tinereţea mea, cu toată frumuseţea ei – bucurie în sine, vitalitate – ar fi fost întreagă, hrănită de revolta împotriva groaznicei Securităţi. Însă, nimic, nimic. Am fost bolnav, umil. Doar cu raţiunea. Versatil, ascuns, viclean, am căutat căile supravieţuirii. Nu uşile interzise. Cele ce ni se cuvin nouă, tuturor. Fantezia neagră şi revolta pură ni s-au conservat însă.

Comprimate în totalitate, stau undeva în cap, în piept, în bătături. Armate de o mulţime de nevroze şi nelinişti. Revolta, în memorie, după 22 de ani, se revarsă în voie. Este intactă. Are nu ştiu cum muşchi puternici, bine reliefaţi. Cu puterea ei ne confiscă totul în psihic şi în suflet. Când şi când scoate capul şi la suprafaţă. Dintr-un corp infim, exclusiv al întunericului şi al spaimei, înainte, astăzi, o regăsesc printre blocuri, pe străzi pustii, în zile fără vlagă. Se încarnează la întâmplare.

Fiecare duşman mărunt poate ascunde un securist uriaş. Un securist blajin sau rău-rău. Omul cel mai candid, amabil, politicos, ca un om din lumea mare – francez, mai ales. Neamţ, rar de tot – toţi mi s-au arătat măcar o dată împieliţaţi, diabolici. Aveau ceva din perfidia informatorului sau a securistului. Securistul şi informatorul, însă – sigur, prin puterea resentimentului veşnic, căruia nu-i mai putem pune oprelişti –, nu vor avea parte de moarte.

Ei au fost făcuţi să vegheze. Ne vor căderea, ne fură dulceaţa vieţii, ne iau banii, ne mint grosolan în mass-media. Prietenul sau omul plin de farmec – o-o, farmecul lucrurilor comune, fie ele simple sau superioare! – au semnul securistului încrustat în frunte. Nu ştiu cum se întâmplă asta! Am fost daţi peste cap. Noi înşine am vrea, câteodată, să fim divizaţi. Undeva, înăuntru, la căldură, ascunşi bine, să regăsim securistul galeş, moale, supus veşnic. Unul ştiut doar de noi, care ne-a umilit în anii noştri buni. Acesta e un joc atât de rafinat! La urmă, să-l strângem pe securistul groaznic în pumn, ca pe un chinez micuţ.

Ca pe un tailandez, care ni se oferă acum pe nimic. Marele joc al versatilităţii nu ne mai este la îndemână. L-am pierdut în ’90. Nu mai suntem încleştaţi de nici o mare spaimă. În jur, doar confuzii. Securiştii au devenit oameni de afaceri, oameni de bine, politicoşi, lângă noi. Oameni politici sclipitori şi plini de succes, la care visăm. A lor este lumea liberă. Câteodată, şi ei se gândesc cu compasiune la ceea ce-au făcut rău înainte de ’90. Nu-şi vor ierta în veci violenţele şi crimele. La ele, în ascuns, în memorie, ca şi noi, vor să lucreze asiduu. Să le zgândăre, să le scoată de ascunziş, să le expurge. Ce fericită zi va fi aceea – şi pentru ei, şi pentru noi – când faptele lor groaznice se vor transforma, nu puţin câte puţin, ca acum, într-o energie mare a întunericului, ci vor arde ca un foc bengal. Atunci, toate aceste amintiri groaznice, deodată, ne vor părăsi. Acum, împovăraţi, aşteptăm şi noi acest moment, ca şi ei.

În sfârşit. Dar persistă o mare furie între noi, care ţine de adevăr/minciună. Ea se află comprimată chiar în ezitările pe care le avem în faţa măruntelor minciuni şi adevăruri. Iată un asemenea moment. Deunăzi, un poet dintre aceştia mulţi, îmbrăcat într-o superbă uniformă de viking – el, blond, totuşi, păr rar şi buze pătrăţoase, dintr-un aluat acrit –, mă interpelează brusc. Dintr-o dată. Aşa a vrut el: – Omule, eşti gay, ca şi mine? Iar dacă nu eşti gay, eşti bineînţeles securist, cum spun amicii tăi scriitori. A urmat, fireşte, o discuţie. Lungă, vagă. Da-da, aşa-aşa. Vorbea liber deja, livresc, despre plăcerea interzisă a sexului. Îi păream prea amabil, mi-a spus răspicat. Prea curat îmbrăcat. Apoi a devenit iar profund, vorbindu-mi despre cum cunoaştem binele, dar facem răul. Era şi el relaxat, amabil, politicos. Bineînţeles, un gay, nu securist.

Puteam vorbi aşa la nesfârşit despre minciună sau adevăr, folosind o mulţime de scheme din filozofie. Din filozofia antică, mai întâi. Am fi început cu Platon sau cu Aristotel, amestecându-i, jovial, cu Sfinţii Părinţi. Doar eram în Estul cultural. Am fi ajuns şi la francezi. Ştia franceza bine. Scrisese un roman în limba lui Voltaire. La urmă, punctam cu Marele Inchizitor al frumuseţii de la Răsărit. Sfârşeam cu Dostoievski. Dar nu i-am spus: Piei, diavole, nenorocitule, din ochii mei! Dispari, canalie! Să fi răcnit acolo, în mulţime, cu riscul de a fi fost teatral. Doar l-am împuns cu degetul uşor în piept, ca în Cehov sau ca-n Brecht. Nu cu pistolul sau cu pumnul.

De undeva, tot marele şi groaznicul securist, pătruns de patima lui neagră, mă manevra. Ce vrea acum?