Dacă aţi văzut vreun film poliţist din SUA, în ultimii 20 de ani, probabil aţi auzit poliţiştii făcând referire la Miranda. Referirea respectivă duce la un caz al Curţii Supreme  din SUA, din anii `60, în care instanţa  a stabilit că un suspect/inculpat nu poate fi interogat fără a i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de-a păstra tăcerea şi dreptul la un avocat. În caz contrar, mărturiile obţinute nu vor putea fi folosite ca probe în proces.

Acest principiu se regăseşte şi într-o nouă directivă a Uniunii Europene din 2013 privind dreptul la informare în cadrul procesului penal. Directiva cere ca orice persoană arestată sau reţinută de poliţie să primească o „notă scrisă” (un pliant) în care să-i fie trecute drepturile, precum: dreptul de a fi asistat de un avocat, de a fi informat cu privire la acuzare, de a păstra tăcerea etc. Aceste drepturi ar trebui prezentate într-un limbaj accesibil, iar pliantul ar trebui înmânat persoanei reţinute, căreia ar trebui să i se ofere posibilitatea să-l citească şi să-l păstreze. Directiva oferă chiar un model de astfel de pliant. Termenul limită pentru toate ţările EU să implementeze directiva a fost 2 iunie 2014.

Împreună cu o organizaţie din Marea Britanie (Fair Trials International), şi alţi parteneri din întreaga UE, încercăm să vedem în ce măsură statele membre au implementat această directivă. În România se pare că nu avem încă un astfel de pliant, deşi pentru implementarea directivei s-a adăugat un articol în codul de procedură penală, art. 209 (17), care stabileşte că persoanei reţinute i se comunică drepturile în scris. Cu toate aceste nu există un mod unitar în care se face această comunicare, iar în practică se pare că eşti rugat să semnezi un proces verbal prin care declari că ai luat la cunoştinţă de prevederile art. 83 din codul de procedură penală, uneori chiar ţi se citesc aceste prevederi sau le găseşti scrise în procesul verbal, dar totul depinde de poliţistul de care dai.

Dincolo de faptul că ne-am asumat o obligaţie în acest sens, un astfel de pliant ar putea fi util oricărei persoane care se trezeşte în arestul poliţiei. Deşi, după cum observa o colegă, cu toţii ne pricepem la drept, poate uneori, luaţi prin surprindere, intimidaţi sau stresaţi, mai uităm conţinutul exact al art. 83 din codul de procedură penală (acela cu drepturile), şi uităm de exemplu că avem dreptul să nu spunem nimic.

Insist pe acest drept deoarece se pare că în practică este unul important. Deşi la prima vedere ar putea părea bizar ca persoana dusă la secţie şi anchetată să aibă dreptul de-a nu spune nimic. (Dacă omul tace, ce fel de interogarea mai poate avea loc?) Cu toate acestea este important ca atunci când cineva nu vrea să vorbească (datorită stării psihice sau din orice alt motiv), să i se permită acest lucru. Declaraţiile obţinute prin „forţarea” fizică sau psihică a persoanei interogate pot fi de multe ori viciate. Un studiu din SUA, care a analizat cazurile persoanelor acuzate şi a căror nevinovăţie a fost dovedită pe baza probelelor ADN, a arătat că în aproximativ 30% din aceste cazuri, înaintea stabilirii nevinovăţiei prin proba ADN , persoanele au mărturisit că sunt vinovate – deci în aproape 30% din astfel de cazuri s-a putut stabili că inculpaţii şi-au mărturisit vinovăţia deşi ei nu erau vinovaţi. E greu de înţeles de ce o persoană nevinovată ar spune că este vinovată de o infracţiune, şi e greu de stabilit dacă în lipsa testului ADN acele persoane ar fi mers la închisoare pentru o infracţiune pe care n-au comis-o. Dar acest exemplu poate explica de ce e important dreptul la tăcere.

De asemenea, este important ca dacă tot avem aceste drepturi, care au apărut în special din nevoile semnalate în practica judiciară, să ne şi asigurăm că ele sunt utile în a preveni abuzuri. Mulţi dintre noi poate ştim că putem să tăcem când suntem interogaţi, dar poate cu „ceva la mână” am fi mai încrezători în a uza de acest drept şi a nu mărturisi că ne-am omorât vecinul care de fapt este încă în viaţă, cum s-a întâmplat în cazul faimos al fraţilor Boorn.

Text de Cristinel Buzatu   

Cristinel Buzatu este absolvent de studii juridice şi al unui master în domeniul Drepturilor Omului din cadrul Universităţii Central Europene din Budapesta, Ungaria. Lucrează în societatea civilă de peste 5 ani, şi a activat în ONG-uri din România, Ungaria şi Statele Unite ale Americii. S-a alăturat APADOR-CH în iulie 2013. Domeniile lui de expertiză sunt: sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului şi politici penale comparate.