Aşa cum vedem în alte părţi ale Europei şi ale lumii, discursul anticreştin, generic vorbind, face deja parte din retorica prin care sunt legitimate alte aşa zise valori. Într-o logică pocită, cu cât eşti mai anticreştin, cu atât eşti un democrat mai sincer, un cetăţean mai deschis la minte, un om al progresului şi un tolerant pilduitor. Aceasta este modernitatea îndârjită pe care o critică Habermas: raţiunea îşi pierde calitatea genuină prin maniera în care se raportează iraţional la dimensiunea religioasă. Ceea ce face din religie, culmea!, un indicator de modernitate, inclusiv de democraţie.

Nici derapajele antiecclesiale de la noi, chiar dacă unele au la bază experienţe negative cu anumiţi clerici – nicidecum cu întreg clerul –, nu reprezintă ceva nou. Imediat după 1989, am asistat la acuzele făţarnice la adresa colaboraţionismului dintre ierarhie mai ales şi statul comunist, vocile cele mai intransingente dovedindu-se, blând spus, impure. De o vreme încoace însă, temperatura comentariilor acide la adresa Bisericii Ortodoxe majoritare a crescut simţitor, până la incandescenţă. Ard totul în cale: contexte, nuanţe, circumstanţe, biografii, exemple şi, în final, evidenţe.

În orizontul apropiatului referendum, urmează să se dea un examen nu atât de fervoare religioasă, cât de maturitate a celor care critică faptul religios. Dacă se vor relua formule de genul „ nu mai trăim în Evul Mediu“, ce dovadă de incultură!, „să combatem obscurantismul fundamentalist“ sau „statul este laic“, adică ateu, atunci nu suntem cu nici măcar un pas înainte pe drumul real al modernităţii ca proces de limpezire a apelor şi de colaborare paşnică a tuturor actorilor publici posesori ai „depozitelor de sens“, cum le numeşte acelaşi Habermas.

Mai mult decât atât: în toiul acuzelor, blasfemiilor, ironiilor, incitării la ură şi caricaturizării convingerilor concetăţenilor „retrograzi“, vom trăi paradoxul atacului minorităţii care discriminează majoritatea. Minoritatea ignoră cu violenţă maximă faptul că drepturile sunt produse culturale, că se articulează ca rezultate ale unor negocieri sociale, că nu pot fi impuse cu forţa, decât cu preţul de a le slăbi valabilitatea şi obiectivitatea pe termen lung. În puţine cuvinte, aceasta este diferenţa esenţială între statul totalitar şi statul de drept.