„Unirea Moldovei cu ţara este un lucru pe care numai Bucureştiul poate să îl ofere, iar numai Chişinăul poate să îl accepte“, avea să declare candidatul Klaus Iohannis în timpul campaniei electorale. Tot atunci afirma că susţinerea integrării europene a Republicii Moldova este doar o cale de care trebuie să ne folosim.

Ori în aceste momente, în termeni reali, orice idee de integrare europeană a dispărut de la Chişinău, la fel şi încrederea societăţii civile că acest proces va avea loc. Politicienii de la Chişinău nu reuşesc să menţină guverne de-a lungul unor perioade mai lungi de 6 luni, iar furtul din banul public şi corupţia aduc al doilea stat românesc în poziţia de stat falimentar, ocupat, fără structuri funcţionale. 

Dar preşedintele s-a oprit la campania electorală. Inclusiv banii care trebuiau să ajungă la Chişinău pentru a putea ajuta la dezvoltarea infrastructurii şi reducerea decalajelor au fost opriţi. Motivarea a fost una ce nu poate fi argumentată în termeni reali: nu avem partener de dialog. Ori acei bani se puteau lăsa şi aveam obligaţia, ca şi frate mai mare, să creem mecanismele ca ei să ajute real pe românii de dincolo de Prut şi nu să se piardă în fapte de corupţie. Ori noi intuim prea bine că oprirea acelor finanţări nu are la bază în termeni reali un astfel de motiv, ci lipsa de interes a actualului preşedinte Klaus Johannis faţă de interesele naţionale ale românilor. Acest lucru se vede de altfel şi din modul arogant în care tratează orice comunicare cu societatea civilă, ce a devenit doar o comunicare cu cei care îi fac acestuia jocurile.

Ori domnul Klaus Iohannis pretinde că nu ştie că cel mai puternic şi constant subiect de pe agenda publică şi al societăţii civile este reUnirea cu Republica Moldova. Acest lucru nu de ieri, nu de azi, ci de când problema există. Subiectul reUnirii scoate în stradă în mod constant mii de oameni, atât la Bucureşti cât şi la Chişinău. Este singura idee care reuşeşte să aducă pe români împreună şi nu există nicio altă problemă de interes care să aducă în stradă mai mulţi oameni şi fără a exista momente critice.

În 2011 un grup de tineri a mers în faţa ambasadei României de la Chişinău şi într-un gest simbolic şi emoţionant, au depus un jurământ de credinţă către ţara lor. Se întâmpla chiar de ziua naţională, pe data de 1 decembrie. Acei tineri s-au ţinut de jurământ, nu aşa cum refuză să o facă preşedintele ales, Klaus Iohannis, ales şi de românii de dincolo de Prut în speranţa că un etnic neamţ va deschide mai uşor căile înţelegerii asupra reunirii cu partenerii europeni.

Poate domnul preşedinte Klaus Johannis doreşte să îi numere şi pe cei care au ieşit în anul 2012 să ceară acelaşi lucru: unirea cu România. Mii de oameni au ales să facă acest lucru, în marea lor majoritate tineri şi în marea lor majoritate intelectuali. Poate preşedintele vrea să îi numere în imaginile de mai jos, să vadă dacă sunt suficienţi şi au destulă forţă pentru a putea fi denumiţi societate civilă. Sau termenul este pentru dumnealui unul lipsit de conţinut şi preferă pe cei trimişi la televiziuni, fără de reprezentativitate, fără de forţă, pentru a susţine doar interesele meschine ale partidelor politice. Se împlineau atunci 200 de ani de la raptul Basarabiei, tot aşa cum pe 1 decembrie 2018 se vor împlini 100 de ani de la Marea Unirea a tuturor românilor.

În toamna lui 2012 românii aveau să iasă în stradă şi la Bucureşti ca să răspundă celor de dincolo de Prut. Mii de oameni au răspuns apelului unionist, perfect organizaţi şi mulţi la număr, spre surprinderea unora.

Tinerii de la Chişinău refuză o unire formală în Uniunea Europeană, proces de integrare ce niciodată nu va avea loc, dar de care se foloseşte Moscova pentru a limita aderenţa la fenomenul unionist. La Chişinău, tinerii cer unire acum şi nu atunci când al doilea stat românesc va rămâne fără de cetăţeni, în condiţiile în care mai bine de 1,5 milioane au părăsit graniţele, unii în România, majoritatea în Uniunea Europeană şi destui în Federaţia Rusă.

În ultimii ani s-a ieşit în mod constant pentru unire, atât la Bucureşti cât şi la Chişinău. Subiectul a devenit unul de actualitate şi impus de societatea civilă pe agenda publică a clasei politice. Preşedintele României la acel moment avea să preia mesajul şi să susţină în clar că următorul proiect de ţară al României este unirea cu Republica Moldova, un pas firesc făcut instituţional. Mesajul de la Cotroceni, aşa cum este normal într-un stat puternic, ar fi trebuit să fie constant şi nu în funcţie de interese personale şi de grup. Preluat în campania electorală pentru a mai fura ceva voturi, el a fost repede aruncat sub preş de către cel care s-a pretins a fi preşedintele tuturor românilor: Klaus Iohannis. O metodă simplă de ignorare, aşa cum numai prietenii de la Moscova ştiu să promoveze prin aruncarea în derizoriu a unor probleme majore ale naţiunii române. Nu acum e momentul, nu e timpul să discutăm, mai încolo e mai bine, ei nu vor, noi nu vrem, nu putem, nu suntem ca nemţii... sunt mesaje cu care agentura rusă a intoxicat public ideea de Unirea, profitând de slăbiciunile statului România. De prea multe ori, astfel de mesaje se aud de la Cotroceni, sau ideea este pur şi simplu ignorată sub diverse pretexte.

Aş putea presupune, pe calea deducţiei, că prin Axa Berlin acum Putin controlează şi jocurile de la Bucureşti, aşa cum a făcut politic şi în Ucraina, Republica Moldova şi toate statele ex-sovietice. Nu am să fac acest lucru în speranţă că SUA nu ar fi permis o astfel de aroganţă ce ar costa stabilitatea în Europa.

La Chişinău s-a cerut şi în acest an Unirea Republicii Moldova cu România, căci aşa a spus Iohannis: moldovenii să ceară, deşi ar fi trebuit să li se ofere, că doar nu au renunţat de bună voie ci prin forţă.

Am să mă opresc aici cu argumentaţiile pentru ca cei care trag sforile la Cotroceni să înţeleagă că societatea civilă şi-a atins limitele în privinţa aroganţei prezidenţiale pe acest subiect. Klaus Iohannis dacă vrea să fie preşedinte trebuie să lucreze în spiritul celor care au lansat statul român şi să respecte principiile de fundamentare pentru care am luptat în cel puţin trei războaie. Nu de miştocăreală avem nevoie, cu atât mai puţin de la un neamţ.

Cererea este una simplă şi expusă permanent public: respectaţi-vă poziţia, obligaţiile şi promisiunile făcute în campania electorală. A trecut un an în care nu aţi făcut nimic, ba mai mult, refuzaţi şi un dialog constructiv pe o temă ce nu poate fi evitată.

Ne apropiem de anul 2018, anul unirii. Planurile de acţiune şi modalitatea în care Unirea va avea loc sunt foarte bine conturate şi în concordanţă cu principiile internaţionale şi ale democraţiei. Preşedintele şi guvernul sunt parte componentă a acestui plan şi mai înainte de toate trebuie în propria casă să facem puţină ordine. Urmează doi ani în care societatea civilă îşi va face treaba, dar să nu ajungem la penibilism, ca în stradă să se ceară Unirea, să realizăm calea instituţională spre aceasta dincolo de Prut, dar la Bucureşti să avem de la Cotroceni doar un spate întors.

Aşteptăm domnule preşedinte să oferiţi Chişinăului această perspectivă deoarece una europeană a dispărut cu deşăvârşire. Sau preferaţi să lăsaţi Moscova să îşi facă treaba cum ştie ea mai bine la graniţele României şi ale NATO? Ce spun partenerii noştri de securitate de faptul că nu suntem în stare să facem curăţenie în propria ogradă?