Iadul micilor orgolii cangrenează structura afectivă şi culturală a societăţii româneşti şi primejduieşte nivelul de educaţie, a ceea ce numim „aureas mediocritas“. Adică toţi aceia care, nu se cred genii şi nici nu au pile sau vreun tată de prototipul „zambaccian“, dar, prin perseverenţă pot împinge câte puţin, pe cursul cuvenit, angrenajul social atât de mlăştinos şi insipid.

Sunt foarte mulţi în generaţia mea, mai vârstnici sau mai tineri, care se lovesc de rateuri şi frustrări întârziate ale unor şefuleţi cu probleme de imaginaţie interioară. „Râgâitul intim al micii perfidii“ alimentează patologii şi angoase printre adolescenţii şi sufletele care se hrănesc cu prima tinereţe. Nu există în această ţară instituţie culturală sau pedagogică, care să nu aibă o gaşcă de adormiţi agresivi, foarte reactivi faţă de aceia care le primejduiesc somnul puturos. Decapitarea îndrăzneţului este irevocabilă. Mecanismul se pune în mişcare instantaneu. Uneori este agresiv dar, sunt şi mijloace rafinate, precum o încercuire fără ieşire, urmată de o lentă devorare psihologică.

Lipsa alternativelor sociale sau profesionale pentru cei activi, ingenioşi şi doritori să schimbe cursul existenţei infantile şi păguboase, alimentează continuu pe de o parte exodul către alte societăţi mai deschise valorilor angajante, iar pe de altă parte, pentru aceia, care nu reuşesc sa facă la timp un triplu salt, se află azilul oferit de o societate închisă şi incoloră, care tronează sastisită peste iadul micilor orgolii.

Petre Pandrea a avut dreptate când a spus că „neputinţa este starea de colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate“, pe când sefuleţii devin spontan „servili faţă de cei mai mari şi impertinenţi cu cei mici“. Iadul micilor orgolii dovedeşte că prostia a dezvoltat numeroase forme „mai mature şi mai complexe – cum ar fi: suficienţa, îngâmfarea, nevoia de linguşiri, alaiul şi uluiala, foamea după dragostea mulţimilor sau a subalternilor, setea de decoraţii şi distincţii, pohta de a ordona, nepohta de-a mai asculta vreo altă părere“, spunea I.D. Sîrbu.