Mania talk-show-urilor a început pe vremea Guvernului Ciorbea: miniştrii erau atunci prezenţi seară de seară în faţa naţiunii şi dădeau socoteală, chipurile, pentru ce (nu) făceau. În vremea lui Năstase, elanul transparenţei parcă s-a mai domolit, mai ales că atunci membrii Guvernului şi oamenii din partid nu prea aveau curaj să vorbească decât cu voie de la şefu'.

În ultimii ani, iar au început să umple ecranele seară de seară. Partidele şi-au pus la punct între timp întregi aparate care se ocupă cu prezenţa la TV a liderilor şi membrilor, iar în birorurile politicienilor e câte-un televizor deschis permanent „pe ştiri". Aleşii poporului par a se fugări zilnic pe la televiziunile patriei, iar „ocupaţiunea lor mintală" (vorba lui Moromete) este să afle rapid ce a zis cutare adversar la vreun post pentru a-i da replica rapid. La noi, ştirile politice sunt croite nu din ce fac politicienii, ci din ce spun.

Şi-apoi urmează sarabanda talk-show-urilor: o frază de-a lui Băsescu ori de-a altcuiva e întoarsă, sucită şi stoarsă, de parcă ar fi cine ştie ce izvor de înţelepciune, când de fapt nu e decât o vorbă oarecare. Invitaţii din studio sunt totdeauna cam aceiaşi - există un grup restrâns al politicienilor care cică „dau bine pe sticlă". Aparent, ei se adresează cetăţenilor, ceea ce pare un scop democratic şi nobil.

De fapt, vorbesc între ei, se mai şi ceartă, îşi mai spun şi mitocănii în direct şi, în orice caz, sunt extrem de plicticoşi. Obsedaţi de imagine şi convinşi că imaginea se face (numai) cu televizorul, politicienii români nu-şi dau seama cât de bine reuşesc să se facă de râs pe micul ecran. Oamenii nu s-au săturat de politică, ci de politica proastă şi de politicienii şmecheri şi mediocri care apar la televizor şi se ciondănesc ca nişte ţaţe, fără să spună nimic relevant şi interesant pentru cetăţeni.

În povestea lui Andersen, împăratul se trezea la un moment dat că e gol. Aştept momentul (nu prea îndepărtat) când politicienii noştri vor descoperi că alegătorii au schimbat canalul sau chiar au închis televizorul. Eu, unul, l-am închis de mult şi mă simt foarte bine.