Dilema câinelui şi a vagabondului

De fiecare dată când vin acasă în România descopăr ceva nou. Ultima dată, în iulie, am descoperit căldura. Mi se spunea pe atunci că e o „temperatură normală” pentru o vară normală în Bucureşti. Dar eu de fapt ştiam asta. Trăisem în Bucureşti 4 ani de zile. Doar că de când am plecat au mai trecut încă 4.

Mai demult am descoperit machiajul. Mi s-a întâmplat să descopăr chiar şi lipsa zâmbetului. Distracţia. Aroganţa. Muzica.

De data aceasta am descoperit săracii.

Mergând cu câteva săptămâni în urmă, încă în Norvegia fiind, am început să citesc în presa românească poveşti despre maidanezi. Brusc tot Facebook-ul mi s-a umplut de păreri pro şi contra maidanezilor. Singurele două soluţii: omorâm maidanezii sau îi lăsăm pe stradă? Cel mai important: cum îi luăm de pe străzi?

După Roşia Montană, aceasta era cea mai importantă problemă a românilor. Toată lumea plângea tragedia unui copil ce a murit sfâşiat de câini. Toată lumea era revoltată, e şi normal. Autorităţile nu au reuşit să rezolve această problemă după atâţia amar de ani. La un moment dat, problema devenise mai gravă decât a Roşiei Montane. Câinii au început să fie otrăviţi de oameni obişnuiţi. Oamenii obişnuiţi au început să omoare alţi oameni, pentru că cei din urmă luau apărarea unor câini. Problema a luat amploare.

Eu, recunosc, nu am avut o părere clară până să vin în România duminică. E o dilemă greu de soluţionat: să faci un masacru pentru care să şi plăteşti sau să plăteşti de 10 ori mai mult şi să rezolvi problema doar pe jumătate?

Pe primul l-am văzut chiar la colţ de stradă, în spatele hotelului unde stăteam. Era alb şi avea ochii negri. Stătea cu botul pe labe şi brusc s-a ridicat bucuros când am trecut pe lângă el şi a început să dea din coadă. L-am iubit la prima vedere, recunosc. Recunosc şi că mi-am dat seama că nu mă lasă inima să îi ştiu omorâţi în grup. Dar, în acelaşi timp, nici nu aş vrea să îi mai văd pe stradă. Aş vrea, pe de altă parte, să ştiu că se găseşte cineva care să aibă grijă aşa cum merită de ei. Şi, chiar dacă aş fi de acord cu eutanasierea lor, nu îmi pot imagina cum ar putea avea loc asta în practică. Cred că nu exagerez când spun că şi veterinarii ce s-ar ocupa de „treaba murdară” ar trebui eutanasiaţi în final. Presiunea psihologică nu le-ar da pace. Nu îmi pot imagina ce fel de om ar fi acel veterinar care chiar ar face asta ca un job zilnic, până când maidanezii ar dispărea.

Revenind, n-am avut o părere clară despre acest subiect până să vin în România duminică. După întâlnirea cu câinele alb, am avut însă o altă întâlnire, neaşteptată: cu omul negru. Omul negru ce, în ciuda a ce vor citi mulţi, nu e ţigan. E o femeie bătrână ce vinde flori pe stradă. E un tânăr ce doarme într-un colţ întunecat. E poate un român de etnie romă ce îţi cere bani când parchezi maşina lângă BNR. E orice om al străzii. Atunci am avut o revelaţie:

de ce se vorbeşte atât de mult de câinii maidanezi, când pe străzile Bucureştiului e plin de oameni maidanezi? Ce arde, în final?

Vă spun experienţa mea în ultimele 3 zile. Am văzut cred 5 câini pe stradă. Am fost abordată de 10 oameni ca să le dau bani, ţigări sau mâncare, am văzut un om ce dormea pe jos, am văzut 3 oameni ce căutau resturi în gunoaie şi cel puţin alţi 20 ce vindeau ba flori, ba obiecte erotice, ba ciorapi, ba ziare. Şi atunci am realizat că trebuie tras un semnal de alarmă: dragilor, nu vă uitaţi unde trebuie. Dacă e să scăpăm străzile de ceva, asta nu e de câini. Uitaţi-vă întâi la oameni!

De multe ori mă întreb cum de nu i-am observat până acum. Am locuit 18 ani în Mediaş şi 4 în Bucureşti. Nu e ca şi când aş fi văzut ceva nou în aceste trei zile. Doar mi-i amintesc de dinainte, nu? Doar le ştiu şi feţele unora dintre ei. Nu, nu mint şi nici nu exagerez. În urmă cu doi ani venise o fetiţă de 10 ani la noi la masă la un restaurant. Vindea trandafiri. Avea nişte super ”sales skills”, cum ar zice lumea corporate. Se pricepea excelent la asta. Duminică seară a venit din nou la noi. Avea 12 ani, era un picuţ mai înaltă, vindea la fel de bine trandafiri. Însă, într-o altă parte a oraşului.

E trist că oamenii nu îi observă pe aceşti OAMENI. Ne pasă să omorâm câini ca să nu moară alţi oameni. Dar oare de ce nu ne pasă de propria noastră indiferenţă care omoară alţi oameni? Mă simt vinovată că mi-au trebuit patru ani să locuiesc în străinătate ca să vin înapoi şi să îi observ. Chiar dacă erau în faţa mea, îi ignoram conştient, nu le răspundeam când îmi cereau bani, nu îi băgam în seamă când mă întrebau de nici măcar de direcţii pe străzi.

Ne pasă să omorâm câini, ca să nu moară alţi oameni. Dar oare de ce nu ne pasă de propria noastră indiferenţă care omoară alţi oameni?

Aseară am ieşit în oraş şi am mers să cumpăr nişte chips-uri la un chioşc. Unul dintre ei stătea în dreptul chioşcului. Avea vreo 20 de ani. Stătea rezemat de zid, slab ca un câine. Într-un final, în timp ce cumpăr, îşi face curaj şi mă întreabă dacă nu vreau să îi dau ceva şi lui de mâncare. Îl întreb ce vrea. Îmi zice ”orice”. Îl întreb pe vânzător ce aş putea să îi iau. Vânzătorul, mirat, mă întreabă răspicat: ”Pentru EL?!”, ca şi cum aş fi amintit de un... câine. Îmi zice ”Ia-i şi tu un croissant, ce să-i iei altceva!?”, puţin iritat că îi făceam vânzare pe urma unui cerşetor. Îi cumpăr croissant-ul şi plec.

Ajung acasă şi deschid site-urile de ştiri. Văd o ştire despre Andreea Marin, care arată impecabil după mari probleme de sănătate, că va prezenta o altă emisiune în curând. Mă uit la PRO TV şi o văd pe Andreea Esca neschimbată după 20 de ani la televizor. Doar puţin mai blondă. Mai citesc că va bate vântul destul de tare în următoarele zile şi că la Romexpo va fi o expoziţie de armament.

Mă trece un fior rece prin tot corpul. Îmi vine să plâng.

România e o ţară săracă.