REPORTAJ O zi din viaţa unui rezident. De ce se încăpăţânează Mădălina să practice medicina în România
0
Chiar dacă nu-i este simplu să ducă un trai decent din salariul pe care îl primeşte în România, Mădălina Şoavă, medic rezident în anul IV la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Universitar, spune că sentimentul extraordinar pe care îl are când primeşte un cuvânt de mulţumire de la pacienţii cărora le salvează viaţa îi este suficient pentru a rămâne în ţară.
Zeci de mii de medici au părăsit România în ultimii ani, iar sistemul de sănătate continuă să sângereze. Doar în prima jumătate a acestui an peste 1.000 de medici, adică echivalentul unei promoţii şcolite de Universitatea de Medicină, au cerut certificatele care le permit să lucreze în străinătate. Practic, acesta este unul dintre motivele pentru care concurenţa e tot mai acerbă la aceste facultăţi, iar tinerii sunt din ce în ce mai bine pregătiţi. De exemplu, anul acesta la Universitatea de Medicină din Bucureşti a fost o concurenţă de cinci candidaţi pe un loc la buget, iar ultimele medii de admitere au fost foarte mari. După şase ani de studiu intens, pe proaspeţii medici îi aşteaptă ani buni de rezidenţiat în spitalele româneşti, unde, cu puţin noroc, încasează salariul minim pe economie. Ulterior urmează lupta pentru un post.
Mădălina Şoavă este unul dintre aceşti oameni care şi-au găsit menirea într-unul dintre cele mai ostile locuri de pe Pământ: camera de resuscitare. Medic rezident în anul IV, tânăra a intrat la Facultatea de Medicină visând să devină medic oftalmolog, o specializare „mai pentru femei”. Însă când a călcat pentru prima oară în Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Universitar, sufletul i-a rămas captiv în această lume de la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Pentru că orice am spune, viaţa aşa cum o ştim majoritatea dintre noi se opreşte în faţa uşilor albastre cu hublouri de la parterul Spitalului Universitar din Capitală. Cei conduşi dincolo de acele uşi glisante lasă în urmă numele, statutul, demnitatea şi tot ce au realizat în viaţa asta. Nimic nu mai contează în faţa morţii. Alunecă îmbrăţişaţi de tărgi în acel purgatoriu lipsit de oxigen şi lumină naturală, în care domneşte piuitul aparatelor de reanimare. Iar Nicoleta a simţit că locul ei este lângă aceşti oameni, că rolul ei este să-i ajute.
„Dacă am rezistat patru ani, pot face asta toată viaţa. Deosebirea de alte specializări ale medicinei este că aici apare mereu ceva nou. Când îţi intră pacientul pe uşă poate să aibă orice. Deşi îţi dai seama cât de cât de diagnostic din primele minute, te aşteaptă mereu atâtea surprize. De plictisit, nu te plictiseşti”, susţine medicul rezident.
Aer, ultima dorinţă
Dis-de-dimineaţă, în camera de resuscitare, o aştepta deja un pacient de 90 de ani, intubat, cu deficienţă respiratorie acută, care a fost găsit de familie căzut în casă. Scofâlcit în jurul unui cearşaf înflorat, trupul lacom de oxigen trepida la fiecare gură. Analizele i-au scos la iveală o deficienţă renală şi o tumoră pancreatică veche de ani.
„Mă mai gândesc la pacienţi şi când sunt acasă. De multe ori, când ies din tură şi las un pacient în stare critică, sun să mă interesez de starea lui. Chiar dacă reuşim să îi echilibrăm aici pot muri pe secţie, dar ăsta e cursul vieţii până la urmă”, spune Nicoleta cu o urmă de nelinişte.
Conversaţie de urgenţă
În încăperea alăturată, o colegă din anul III de rezidenţiat încerca să diagnosticheze un alt bătrân, confuz, care acuza dureri în piept şi privea cu circumspecţie pe oricine prididea în jurul lui.
„Simţiţi că nu vă ajută picioarele?”, îi ţipă în ureche Nicoleta. „Da...”, murmură absent bătrânul. „De când?” „De 10 ani.” „Şi mai de curând? Mâinile sunt amorţite? Puteţi să le ridicaţi?”, insistă medicul. „Da...” „Care?” „Stânga.”
Şi un dialog aiuritor este un lux nesperat la camera de Urgenţe Majore, unde puţini dintre pacienţi ajung în stare să articuleze.
„Bănuim un accident vascular cerebral, vedem dacă ne confirmă analizele”, a concluzionat ca din senin medicul rezident. „Pacienţii oferă multe semnale indirecte, felul în care priveşte, cum îşi ţine mâinile, sunt lucruri pe care le punem cap la cap, să construim nişte ipoteze pe care le verificăm”, a explicat tânăra, în timp ce îl conecta la aparate.
Surprizele toxicomanului
Între timp, printre maşinile de salvare parcate la intrarea în spital, se zvârcolea pe asfalt, cine ştie de când, un tânăr murdar cu înţepături de seringă pe braţe. Cumva a ajuns, dar avea deja minţile rătăcite când a fost săltat de brancardieri şi condus în camera de urgenţă, unde, chinuit de convulsii, a început să suscite spiritele salvatorilor lui.
„Nimeni nu pune mâna pe el fără mănuşi. Este suspect de HIV”, le strigă ferm o doctoriţă asistentelor, brancardierilor şi studenţilor veniţi în practică, ce se aciuaseră în jurul lui.
„Pensa, dă-mi o pensă!”, continuă ea către o asistentă. „Asta îmi mai trebuie acum, să mă înţep”, spune femeia mai mult pentru ea, în timp ce îi introduce pacientului un cateter în vena femurală. „Aţi mai văzut procedura asta?”, îi întreabă cu satisfacţie la sfârşit pe studenţii îngălbeniţi.
„Convulsiile nu erau de la sevraj, ci de la un hematom la creier. Am văzut acum tomografia”, îşi recunoaşte cu vină judecata pripită, unul dintre studenţi.
În final, recunoştinţa
Împovăraţi de miza extremă a micilor decizii cotidiene, medicii de la Urgenţă aleg să gândească pozitiv. Mădălina a învăţat să facă slalom printre dramele care se desfăşoară în fiecare zi sub ochii ei şi să-şi umple inima cu finaluri fericite. O privire plină de recunoştinţă sau câteva cuvinte de suflet îi oferă combustibilul necesar pentru o nouă zi.
„Este un sentiment extraordinar cu care pleci acasă când ai salvat o viaţă şi ţi-a mulţumit, cu toate că nu se întâmplă mereu aşa. Chiar zilele trecute mi-a crescut inima în piept când m-a sunat un coleg să-mi spună că o pacientă de 75 de ani pe care o resuscitasem a plecat acasă de mână cu soţul ei”, îşi aminteşte medicul, iar ochii i se umezesc.
Nu intenţionează să emigreze. Însă este curioasă cum se practică medicina în Occident. „M-am gândit şi eu să plec în străinătate şi încă mă mai gândesc să o fac, dar doar pentru câteva luni. Să mă stabilesc acolo, nu cred, am aici familia şi prietenii. Este adevărat că locuiesc cu fratele meu şi cu cumnata, iar în primul an de rezidenţiat mi-a fost foarte greu cu banii. Acum am şi bursa şi gărzi plătite, dar încă mă abţin de la multe. Cu toate astea nu-mi place să mă plâng că sunt conştientă că sunt oameni care trăiesc şi mai rău”, spune optimistă tânăra.
Se încarcă comentariile...
