Dan Sluşanschi

Momentele de vârf ale istoriei politice - campaniile electorale, de pildă - modifică radical, pentru un timp, ierarhia oamenilor şi a valorilor.

Personaje de mâna a doua ocupă brusc scena, devin vedete, polarizează atenţia şi monopolizează dezbaterea publică. Se discută aprins despre idei generale şi vagi, se optează pătimaş, pornind de la criterii neconcludente. Se strică prietenii, se fac alianţe implauzibile, se alunecă vertiginos în bufonadă şi carnaval.

În asemenea momente, mi se pare cu atât mai util să reamintim spiritului comunitar câteva portrete din altă categorie: oameni de anvergură, caractere puternice, inteligenţe armonioase care, fără să fi invadat culoarele gloriei de circumstanţă, au contribuit, discret, dar durabil, la purificarea aerului din jur.

Un astfel de om a fost profesorul Dan Sluşanschi. Cel care a dat monumentale versiuni româneşti ale „Iliadei", „Odiseii" şi „Eneidei", editorul lui Dimitrie Cantemir, spectaculosul filolog indo-europenist şi rigurosul pedagog a sfârşit prea devreme, admirat de cunoscători, dar nerecunoscut public la nivelul performanţei sale.

N-a fost membru al Academiei Române, n-a fost flancat, în eforturile sale, de instituţii eficiente, n-a reuşit să-i convingă pe administratorii educaţiei naţionale de necesitatea unei urgente reforme a învăţămîntului clasic, deşi s-a luptat pentru asta cu o energie inepuizabilă. A fost un luptător tenace, dar n-a reuşit să câştige bătălia cu ceea ce numea, uneori, „incultura militantă" a contemporanilor.

„Am ajuns - îmi scria în decembrie 2007 - să nu ne mai deranjeze cum ne înjosim singuri limba, cultura şi învăţământul umanist. Dacă aşa este - şi aşa este! - mă despart cu tristeţe de ceea ce am dorit o viaţă să fie Şcoala Românească şi nu se arată a fi decât un subprodus al câte unui subministru..."

În amintirea mea, profesorul Sluşanschi nu rămîne însă, pur şi simplu, ca un dascăl exemplar şi un erudit prestigios. M-a impresionat, deopotrivă, ţinuta lui sufletească, o anumită, virilă, candoare şi patosul angajării sale profesionale şi morale. Era din altă lume decât aceea a „omului nou" de ieri şi de azi. Cu un singur cuvânt, aş spune că era un „om îngrijit", în multiplele sensuri ale termenului: vorbea o românească îngrijită, avea un comportament îngrijit şi o vestimentaţie îngrijită.

Avea grijă de ceilalţi, privea cu îngrijorare derapajul intelectual şi deriva etică. Se îngrija ca lucrurile să fie bine făcute. Ştia că nu se poate face nimic, în niciun domeniu, fără un puternic crez lăuntric, grădinărit cu grijă, în spiritul unei pedagogii tradiţionale.

Vorbea cu convingere despre „educaţia morală, juridică şi culturală a omului bine crescut" şi enumera, printre reperele sale, generaţia bunicilor şi a străbunicilor, puşi alături de Epictet, Virgiliu sau Cicero. Era credincios, dar prefera să parieze pe „liber-cugetători" decât pe bigoţi. Cei dintâi - obişnuia să spună - pot încă să evolueze, în vreme ce ceilalţi sunt prizonierii propriului fanatism.

E încurajator să descoperi că există încă, în lumea românească, personaje de o asemenea croială. Şi este deprimant să constaţi cu câtă nonşalanţă se face risipă de ei. Nu ne rămâne decât să compensăm, prin travaliul memoriei, ceea ce nevrednicia instituţiilor lasă de izbelişte: să-i pomenim, cuviincios, pe toţi care ne-au fost modele. Cândva, ne vom da seama cât le datorăm şi cât de mult ne lipsesc.